Educaţia sa a fost încredinţată sfântului Leandru; Isidor însă a fugit într-o zi de la şcoală pentru a scăpa de pedepsele fratelui său. Oprindu-se lângă o fântână pentru a se odihni, copilul privea curios brazdele care se încrustaseră pe ghizdurile fântânii, când o femeie care venea să ia apă i-a explicat că aceste brazde fuseseră încrustate de sfoara care alunecase pe piatră. Isidor înţelese atunci că, dacă sfoara reuşise să sape piatra, perseverenţa în studii putea şi ea să învingă îndărătnicia minţii sale. Reveni atunci la fratele său şi făcu progrese aşa de mari că îşi depăşi toţi dascălii, devenind cel mai cult om din vremea sa, încât venea lumea de departe pentru a-l auzi cum retoriceşte asupra celor mai înalte chestiuni.

Însoţind în misiunea sa pastorală pe sfântul Leandru, a ţinut piept cu îndrăzneală regelui eretic, Leuvigilde, şi a contribuit în mod activ la convertirea Goţilor arieni. În timpul exilului fratelui său, şi-a asumat apărarea dreptei credinţe şi a intereselor Bisericii. După convertirea regelui Récarède (589), s-a retras într-o mănăstire, unde s-a putut îndeletnici în pace cu studiul şi rugăciunea; dar a trebuit să o părăsească în scurt timp, la moartea lui Leandru (600), pentru a fi hirotonit, împotriva voii sale, ca episcop de Sevilia, cea dintâi reşedinţă a Bisericii Spaniei.

În cei patruzeci de ani de păstorire sfântul Isidor i-a mângâiat pe cei necăjiţi, le-a dat adăpost celor sărmani, a fost apărătorul dreptăţii şi al legii. Se îngrijea cu mare luare aminte de slujbele dumnezeieşti, veghind să fie înfăptuite spre slava lui Dumnezeu; iată de ce sfântul este considerat ca fiind întemeietorul Liturghiei mozarabe. Numeroşi pelerini veneau să se adape din înţelepciunea sa, despre care se spunea că o întrecea pe cea a lui Solomon, cât şi pentru a-i asculta cuvintele de învăţătură care apoi erau adeverite de multe minuni. Astfel, în timpul celui de-al doilea Conciliu de la Sevilia (619), pe care sfântul l-a condus, mai întâi a combătut cu iscusinţă un eretic monofizit, discipol al lui Sever, iar mai apoi a vindecat un orb prin simpla atingere cu mănuşa sa.

A întemeiat un număr mare de mănăstiri şi a rânduit la Sevilia o şcoală pentru formarea slujitorilor Sfântului Altar, unde îi plăcea să vină să predea. Niciun domeniu al cunoaşterii nu îi era străin, astfel că a lăsat posterităţii un număr impresionant de scrieri, foarte variate ca gen, care de-a lungul Evului Mediu în Occident au reprezentat principala sursă de cunoaştere (1).

Ajuns în pragul bătrâneţii şi încercat fiind de o boală grea, sfântul episcop a dat milostenie tot ce avea şi s-a pregătit pentru trecerea la cele veşnice prin rugăciune şi pocăinţă, proorocind tristul destin al Bisericii Spaniei. Cu patru zile înainte de adormirea sa a cerut să fie dus în biserică, unde, întins pe cenuşă în mijlocul naosului şi îmbrăcat cu un ciliciu, a cerut stăruitor mila Domnului într-o rugăciune smerită şi minunată, în care spunea, printre altele : „Pentru mine, Doamne, iar nu pentru cei drepţi, ai lăsat baia mântuitoare a pocăinţei ...” În urma primirii dezlegării de păcate de la unul dintre episcopii prezenţi, s-a încredinţat rugăciunilor celor de faţă, le-a dat sărutul păcii preoţilor săi şi s-a rugat pentru poporul al cărui păstor era, după care s-a întors în chilia sa unde a adormit în linişte, pe 4 aprilie 636. Trupul sfântului Isidor a fost înmormântat între cele ale sfântului Leandru şi ale sfintei Florentina, în Sevilia, iar mai apoi a fost strămutat în oraşul Leon.

Traducere din limba franceză
de Ioana Căpităneanu

Nota

1. Cu precădere Etimologiile sau Despre Originea lucrurilor, PL 82, 73-728, compendiu de cunoştinţe ale vremii. Tot lui Occidentul îi datorează cunoaşterea lui Aristotel, mai înainte ca arabii să îl facă cunoscut.