Dacă nu e surprinzător să vedem pe Hristos vindecând un slăbănog (un paralitic), totul, în schimb, ne poate descumpăni în acest act de vindecare, pentru că finalitatea lui nu este vindecarea fizică, ci mântuirea sufletului. Această minune este relatată de cele trei Evanghelii Sinoptice (Mat. 9, 1-8 ; Marcu 2, 1-12, Luca 5, 17-26).

Ne aflăm la începutul vieții publice a Mântuitorului. El a împlinit deja nenumărate vindecări și a dezlegat mulți îndrăciți, ceea ce trezește admirația mulțimilor, care aleargă la El din toate părțile. După Sfântul Evanghelist Matei, acest episod se petrece la întoarcerea din ținutul Gadarenilor (cf. Evanghelia din a 19-a duminică după Rusalii) (1).

Iisus se întoarce acasă, în Capernaum, acolo unde locuiește, probabil împreună cu mai mulți ucenici (sau cu toți). Casa se umple de oamenii care vin să-L asculte sau doar să-L vadă, pentru că faima Lui s-a răspândit foarte repede. Nimeni în Israel sau în lumea întreagă nu făcuse vreodată ce făcuse El, nici nu spusese ce spusese El. Mulțimi vin din toată Galileea, din Iudeea și din Ierusalim. Sunt acolo « fariseii și cărturarii » (Sf Luca), cu alte cuvinte învățătorii Legii, teologii.

În fața Lui este adus un slăbănog, întins pe un pat purtat de patru bărbați. Paralizia este, ca și lepra, unul dintre marile simboluri ale căderii omului, ale păcatului: omul căzut și-a pierdut libertatea (autonomia) și putința de a făptui, adică de a crea, însușiri care sunt oglindirea lui Dumnezeu; este rob păcatului, rob lui însuși, rob demonilor : este redus la neputință. Dar mulțimea e așa de numeroasă că nici măcar nu se poate intra în casă. Atunci, în loc să renunțe, oamenii dau dovadă de inteligență și fac un lucru uimitor: se cațără pe casă pe scara dinafară și ajung pe acoperiș (2). Apoi fac o gaură în acoperiș dând la o parte țiglele, și coboară targa cu ajutorul frânghiilor, deasupra locului în care se găsea Iisus.

Scena stârnește râsul: slăbănogul e coborât din Cer. Este o imagine mișcătoare a omului căzut: omul a căzut din locurile cele cerești, adică din apropierea lui Dumnezeu, în praf și țărână, în pământul din care a fost scos.

Hristos rămâne uimit de credința lor. Un asemenea efort de imaginație pentru a putea să se apropie de El, de rabbi Ieshouah, presupunea într-adevăr credința în El, în puterea Lui dumnezeiască, în puterea vindecării care sălășluia în El («[în El] puterea Domnului se arăta în tămăduiri» – Luca 5, 17).
Aici e miezul lucrurilor. Pe când toți se așteptau la vindecarea fizică a slăbănogului, Hristos spune un cuvânt care descumpănește total pe cei prezenți : «Fiule, iertate sunt păcatele tale». Hristos folosește această ocazie pentru a face o nouă revelație, uimitoare, de neînchipuit : și anume că are puterea dumnezeiască de a ierta păcatele. De altfel, cărturarii nu s-au înșelat: «Cine poate ierta păcatele afară de singur Dumnezeu?», își spun ei în gând. Judecata lor este dreaptă. Dar în loc să se cutremure de bucurie, încredințați că rabbi Ieshouah era Mesia și că ochii lor, în sfârșit, Îl vedeau, ei spun că Iisus «hulește», adică vorbește împotriva lui Dumnezeu, ia locul lui Dumnezeu, se «joacă de-a Dumnezeu».

Iată un lucru înfricoșat ; ni se dezvăluie aici unul dintre marile păcate ale Omului, unul dintre cele mai mari, pentru că se vădește mai ales la oamenii duhovnicești și evlavioși, am putea spune la oamenii bisericii ; ei sunt specialiști în religie, învățați, știu totul, mai bine chiar decât Dumnezeu. Preferă propriile lor cugete cugetelor lui Dumnezeu, vor să primească pe Dumnezeu, dar vor un Dumnezeu după cugetele, după dorințele și cultura lor: se pun pe ei în locul lui Dumnezeu. Cărturarii cunosc Biblia pe dinafară, dar nu au văzut că rabbi Ieshouah din Capernaum era Mesia. Nu au vrut să vadă.

Sfântul Ioan Botezătorul ar fi spus despre ei că sunt strâmbi, «colțuroși». «Cele strâmbe se vor face drepte» (Luca 3, 5), adică: să aveți o inimă dreaptă… Domnul va prezice acestor farisei moartea veșnică – fiindcă Îl confundau cu Satana (spuneau că Iisus cu Beelzebul vindecase pe îndrăcitul orb și mut – Mat. 12, 24-32 și Marcu 3, 22-30) – și le va spune iarăși: «veți muri în păcatul vostru» (Ioan 8, 21), atunci când Îl ispitesc cu privire la obârșia Sa dumnezeiască.

Domnul, care citește în inimile tuturor oamenilor, îi ceartă. Åži face un lucru uimitor : vindecă pe slăbănog chiar în clipa aceea, însă pentru a dovedi că are cu adevărat puterea dumnezeiască de a ierta. Åži explică lucrul acesta cu simț pedagogic: «ce este mai ușor a spune: iertate sunt păcatele tale sau ridică-te, ia-ți patul tău și umblă?». Desigur, (toată lumea) poate gândi că iertarea rostită cu gura nu e decât o vorbă, care nu angajează la nimic, că nu sunt decât cuvinte, din moment ce nimeni nu poate verifica. Dar o vindecare e un lucru văzut, nu se poate discuta. Åži atunci, «ca să știți că Fiul Omului are putere a ierta păcatele, zic ție: scoală-te, ia-ți patul tău și mergi la casa ta». Vindecarea uimitoare a slăbănogului arată puterea dumnezeiască a lui Hristos de a ierta păcatele, arată că este cu adevărat Fiul lui Dumnezeu, Mesia. Este o dovadă de necontestat.

Această revelație este de o nemaipomenită însemnătate : este cu mult mai mare decât vindecările și dezlegările săvârșite până acum, care într-o anumită măsură au putut fi săvârșite mai înainte și de unii oameni, prin puteri firești, printr-un har personal sau prin practici magice (3). Aici ne aflăm în alt plan : puterea iertării este numai dumnezeiască. Iar ce este de mirare și de mare însemnătate, este că Hristos spune: «Fiul Omului are puterea...», adică această putere se împlinește, se manifestă, în firea Sa omenească, prin Duhul Sfânt. Este vestirea unui dar neprețuit, pe care El îl va face Apostolilor Săi: acela de a dezlega păcatele oamenilor, putere dumnezeiască transmisă episcopilor și preoților până astăzi. Această întâmplare a schimbat cursul istoriei omenești: cu trei ani înainte de Înviere, Hristos arată că Omul nu a fost alungat din Rai pe vecie, și că se poate împăca cu Dumnezeu.

Pr. Noël TANAZACQ

Note

1. Vezi comentariul din Apostolia, nr. 7, octombrie 2008.
2. Casele din Palestina, în perioada romană, erau cubice și adesea nu aveau decât o singură cameră. Aveau un acoperiș plat (acoperit de țigle mari, puse pe căpriori), care slujea de terasă și la care se putea ajunge pe o scară exterioară.
3. Vracii egipteni făcuseră lucruri minunate dinaintea lui Moise. Întotdeauna au existat, în istoria omenirii, cazuri de vindecări inexplicabile, miraculoase.