„Hristos a înviat! Adevărat a înviat!”

Acesta este răspunsul pe care fiecare dintre noi îl rostim, aproape instinctiv, ca din reflex, când auzim proclamarea Învierii Domnului Iisus. Aceste două expresii, „Hristos a înviat! Adevărat a înviat!”, nu pot exista decât împreună, căci sunt parte din aceeași mișcare interioară a ființei noastre în perioda pascală, în acelați fel cum inspirația și expirația nu există decât ca o mișcare unitară a procesului fiziologic fundamental care ne ține în viață. Într‑un sens mistic, proclamarea Învierii Domnului ne ţine în viață, ne ajută să ne oxigenăm sufletul.

Pentru mine, cuvintele pe care le asociez cel mai ușor și firesc cu Învierea Domnului, și pe care le consider un ajutor în a participa duhovnicește la taina și la măreția sărbătorii, sunt cele pe care le‑am folosit în titlu: adevăr și bucurie. De ce? Pentru că adevărul cere și e validat de martori, iar bucuria invită la participare și nu poate fi înțeleasă pe deplin decât prin participare. Temele adevărului și a bucuriei Învierii sunt laitmotivul pericopelor citite în Biserică în Săptămâna Luminată, dar și în primele două duminici după Paști (a Sfântului Apostol Toma și a Mironosițelor). Mai mult, Învierea Domnului a fost, de la început, proclamată lumii pe aceste două coordonate: ale adevărului și bucuriei.

De fiecare dată când zicem „Hristos a înviat!” și răspundem „Adevărat a înviat!” ne aliniem Apostolilior ca martori ai Învierii Domnului și gustăm ceva din bucuria Învierii. Părintele Alexandru Schmemann afirma, într‑un scurt articol despre legătura dintre Paști și dinamica anului liturgic („Easter in the Liturgical Year”), că „spiritualitatea ortodoxă este pascală în conținutul ei interior profund, iar adevăratul conținut al vieții în Biserică este bucuria. Vorbim de sărbători (în Biserică); sărbatoarea este expresia bucuriei (intrinseci) a creștinismului.”.¹

În același timp, de fiecare dată când rostim formula pascală ne supunem unui test de autenticitate: oare proclamăm noi Învierea Domnului, cu convingerea și bucuria unori martori care „l‑au văzut pe Domnul”? (Ioan 20, 25). Mi‑e teamă că noi, astăzi, suntem martori neconvingători ai Învierii Domnului, pentru că suntem martori vocali doar la Paști, dar în restul anului suntem martori timizi și muți, pentru că viața noastră de zi cu zi nu îl mărturisește pe Hristos cel Înviat. Știm că „Hristos a înviat”, dar nu ieșim din casă, adică din confortul obișnuintelor noastre, care preferă o angajare selectivă și oportunistă cu Dumnezeu; nu ieșim din casă ca să îl căutam „la mormânt”, adică la biserică, într‑un spital, într‑o închisoare sau într‑un orfelinat. Am auzit de la alții că „Hristos a înviat”, dar nu cerem, nu dorim, precum Sfântul Toma, cu sinceritate autentică, și poate cu o nuanță de provocare la adresa lui Hristos, să „îl vedem”, să îl atingem, adică să ne împărtășim de prezența Lui în mod nemijlocit. Majoritatea dintre noi ne mulțumim să îi credem pe alții pe cuvânt, dar noi nu considerăm absolut esențial, nu considerăm o „chestiune de viață și de moarte”, mai bine zis „de moarte și înviere”, să avem experiența directă și personală a lui Hristos, cum au avut‑o Apostolii.

De aceea, de la an la an, simțim contextul secular formând în jurul nostru, în jurul identității noastre creștine – context la care și noi contribuim și pe care îl cultivăm –, cercuri concentrice din ce în ce mai strânse și mai puțin permeabile.

Oare ne e teamă că dacă cerem și căutăm cu adevărat prezența lui Hristos în viața noastră, cu un fel de îndrăzneală naivă (și poate amestecată cu neîncredere sau îndoială), Hristos ne va vădi bluful ca lui Toma? Oare ne gândim că experiența nemijlocită de martori ai lui Hristos cel Înviat, pe care au avut‑o Apostolii, e irepetabilă și nu e disponibilă pentru noi, ori că cel mai mult putem spera să îi credem sincer, pe cuvânt, pe alții? Nu e așa. Să nu uităm cuvintele Sfântul Pavel, care, deși nu era printre Apostoli în seara duminicii Învierii, când Domnul a venit la ei prin ușile încuiate, spune clar: „Oare (...) n‑am văzut eu pe Iisus Domnul nostru?”(1 Corinteni 9, 1).

V‑ați gândit vreodată că, pe cât de esențial era pentru Apostoli să îl vadă pe Hristos înviat, să mănânce din nou împreună cu El, să vorbească cu El, să fie iarăși în același spațiu fizic cu El, în aceeași măsura era esențial și pentru Domnul Hristos să îi vadă, să se arate Apostolilor? Ei îl iubeau pe El, dar și El îi iubea pe ei, le spusese asta la Cina. Pe cine iubești vrei să îl vezi și vrei să fii văzut de el.

Ne‑am obișnuit greșit în subconștientul nostru teologic și duhovnicesc să credem că adevărul și bucuria Învierii sunt un fel de sens unic, de la noi la Hristos sau de la noi la lume: noi să îl mărturisim ca adevăr, noi să ne bucurăm de acest adevăr în Biserica și înaintea lumii. Eu cred că adevărul și bucuria Învierii Domnului sunt, cel puțin, ca un drum cu două sensuri de mers (dacă nu chiar ca o autostradă), la care sunt conectate alte drumuri secundare, care fac legătura cu „lumea”. Este evident, din Evangheliile Pascale, că Domnul Hristos Înviat se bucura de bucuria ca Apostolii să‑L știe înviat, să‑L vadă, să fie cu El. E clar că Domnul Însuși dorea să participe la ea, căci mănâncă cu ei (miere și pește); la orice oportunitate vine să se vadă cu ei (în casă, pe drum, la pescuit), și li se arată de nenumărate ori. Așa vrea Domnul și azi, să Își împartă Paștile cu noi, prezența lui adevărată, care aduce bucurie.

Provocarea pentru noi însă, creștini ai secolului 21, este să încorporăm practic în experiența vieții noastre realitatea și bucuria autentică a proclamării Învierii Domnului, nu doar să perpetuăm în mod „tradițional” formula de salut pascală. Proclamarea Învierii Domnului în notă veridică și cu bucurie autentică nu se poate face doar „în perioada Paștilor”, ea este rezultatul proclamării Învierii Domnului în fiecare zi a vieții noastre, ca rezultat al participării noastre în viața Lui prin păzirea poruncilor Lui, din dragoste pentru El (Ioan 14, 15, 21). E o mare diferență între a proclama Învierea ca un „casnic al Domnului” (Ioan 14, 23) şi a o proclama ca pentru un fel de „oaspete itinerant”, care vine doar la zile mari. În Faptele Sfinților Apostoli (4, 20), Sfinții Petru și Ioan mărturisesc: „noi nu putem să nu vorbim cele ce am văzut şi am auzit”; nu doar la Paști, ci din întreaga lor conviețuire cu Hristos pe pământ.

 „Hristos a înviat! Adevărat a înviat!” distilează, pe de o parte, în șase cuvinte, întreaga experiență pascală a Bisericii, o face accesibilă tuturor, și celor care vin în ceasul al 11‑lea și celor care „au lucrat din ceasul întâi”. În aceasta stă generoasa bucurie a Paștilor. Pe de altă parte însă, formula pascală „Hristos a înviat! Adevărat a înviat!” reprezintă vârful catafatic al unui aisberg apofatic de teologie și de practică spirituală care cronologic se întinde până la ziua Învierii Domnului, acum aproape 2000 de ani; și care, mistic și sacramental, coboară până la porțile iadului, biruite de Hristos. În conectarea la această profunzime stau adevărul și veridicitatea proclamării noastre azi.

Hristos a înviat! Adevărat a înviat!

Pr. Dragoș Herescu, parohia „Sfântul Ioan Evanghelistul” din Cambridge, director al Institutului pentru Studii Creștin‑Ortodoxe din Cambridge (I.O.C.S.)