În același timp, Crucea este singura cheie pe care o avem pentru a înțelege cel mai profund mister al lumii și al vieții: suferința. Dacă vrem să ne pregătim pentru a face față vieții fără surprize neplăcute, spunea părintele Nicolae Steinhardt, ne sunt utile studiile, meseriile, cunoașterea mai multor limbi străine, cultura științifică și artele, dar cea mai importantă învățătură de care trebuie să ținem cont sunt Calvarul și Golgota. În lipsa acestei cunoașteri nu suntem pregătiți pentru meseria de „om în lume”. Cel puțin nu așa cum vrea Dumnezeu să fim.

Când Iisus ne‑a spus: „Dacă vrea cineva să vină după mine, să se lepede de sine, să‑și ia crucea și să‑Mi urmeze Mie.” (Mt 16, 24; Mc 8, 34; Lc 9, 23), ne‑a învățat cea mai importantă regulă de viață, o regulă nouă, nemaiîntâlnită într‑o altă religie. Este propria regulă de viață a lui Dumnezeu, și se bazează pe iubirea care se sacrifică pentru alții. O regulă pe care Hristos ne‑a învățat‑o cu faptele, nu doar cu predica. Este o regulă care ni s‑a dat nu doar pentru această viață, ci pentru veșnicie.

A trăi după poruncile lui Dumnezeu înseamnă și a urca pe cruce împreună cu Hristos, a suferi împreună cu El. Toți creștinii trec, la un moment dat al vieții, prin cele două suferințe ale Domnului: batjocura și răstignirea. El însuși spune acest lucru în fața ucenicilor săi: „Aduceți‑vă aminte de cuvântul pe care vi l‑am spus: nu este sluga mai mare decât stăpânul său. Dacă M‑au prigonit pe Mine, și pe voi vă vor prigoni.” (Ioan 15, 20). Dar, așa cum ne învață Părinții Bisericii, aceste suferințe îndurate în numele lui Dumnezeu ne vor ajuta să dobândim iubirea de Dumnezeu și de oameni. Harul vine numai la sufletul care cunoaște suferința, până la capăt.

Nu este ușor să vorbești însă despre cruce, despre suferință și despre iubirea pentru ceilalți, în societatea modernă, care, prin tot ce ne oferă, ne invită la confort, la distracție, la superficialitate, la individualism și la cât mai puțin efort pentru un cât mai mare câștig. Dar asta nu înseamnă că natura umană s‑a schimbat atât de mult încât să facă demodat cuvântul lui Dumnezeu; sau că este prea târziu, dacă nu inutil, să vorbim despre aceste lucruri, singurele prin care ne putem afla mântuirea sufletelor. Cu atât mai mult trebuie să insistăm asupra faptului că un decalaj prea mare între modul nostru de viață și poruncile lui Dumnezeu ne va conduce la situația de a pierde chiar sensul vieții. Poate că nu este întâmplător faptul că cea mai răspândită boală a secolului este depresia, numită și „boala lipsei de sens”.

Vorbim adesea despre blândețea lui Iisus amintindu‑ne că a mers la moarte ca un miel, întru a fi sacrificat. Dar uităm să vorbim și despre curajul Său, fără de care nu ar fi putut accepta moartea cumplită de pe cruce. Acest curaj de a îndura umilința și durerea fizică rămâne dovada supremă că Dumnezeu și‑a asumat din plin condiția umană. Inteligența, înțelepciunea, învățătura, minunile și chiar bunătatea și milostivirea Domnului nu ar fi fost o dovadă serioasă în această privință. Doar curajul dovedit în fața durerii, a singurătății și a morții nu înșeală. Rănile, sângele și moartea nu pot fi măsluite. Sunt neplăcute, dar sunt categorice și mai ales nu înșeală. Numai disperarea umană pe cruce demonstrează onestitatea și seriozitatea sacrificiului făcut de Domnul, împiedicând ca acesta să fie un fel de joc, o dramă sacră. Cum spunea tot părintele Nicolae Steinhardt, „Hristos nu le‑a făcut cu ochiul ucenicilor Săi de pe cruce, pentru a le spune: toate acestea sunt doar de gura lumii, nu vă faceți griji, știm noi ce știm, ne vedem duminică dimineața!”. Jertfa lui a fost o jertfă adevărată, pentru că o jertfă simulată nu poate fi o mărturie a iubirii adevărate și nici nu poate aduce roade reale.

Fără Cruce nu ar fi existat Învierea. De aceea suntem chemați nu numai să renaștem la o viață nouă în Duhul Sfânt, ci și, pentru ca acest lucru să fie posibil, să renunțăm la noi înșine și să ne luăm crucea în fiecare zi.