Argumentele antipalamite sunt reproduse din generație în generație în mod mecanic, fără a fi repuse în discuție, demonstrând astfel o neînțelegere crasă a gândirii Sfântului Grigorie Palama şi contrazicând textele înseși (ex: teologia palamită prejudiciază unitatea și simplitatea dumnezeiască prin susținerea energiilor necreate).

Dependența lor de teologia augustiniană, mai precis de teoria teofaniilor (a intermediarilor creați), de unde concepția apuseană a harului creat, incompatibilă cu gândirea răsăriteană privind harul necreat (energia necreată).

Formarea unor teologi în cadrul doctrinei tomiste care, pe baza filosofiei aristotelice, confirmă și întărește teoria harului creat. Aceştia răstălmăcesc și resping o gândire care nici măcar nu le aparține celor cărora le este atribuită.¹

În ceea ce priveşte partea ortodoxă, J.‑C. Larchet aduce în discuţie utilizarea excesivă, neriguroasă și deloc judicioasă a noțiunii de „energie” „în discursurile ortodocșilor mai puțin cultivați, formați mai curând la școala unui palamism vulgarizat decât la izvoarele teologiei palamite și la fundamentele ei patristice.”² Aceştia dau noțiunii de energie o conotație de „activitate”, deturnându‑i astfel sensul şi riscând să‑i rătăcească identitatea creștină.

Ceea ce ni se pare însă fundamental în considerațiile lui Larchet este că „problema distincției dintre ființa și energiile dumnezeiești implică majoritatea problemelor de dogmă și spiritualitate” care despart Apusul și Răsăritul creștin: Filioque, natura harului (creat/necreat), cunoașterea lui Dumnezeu și îndumnezeirea omului.

În ceea ce privește învățătura apuseană, conform căreia Duhul Sfânt purcede atât din Tatăl, cât și din Fiul, numită Filioque, I.P.S. Ioannis Zizioulas precizează, de pildă, că acest articol inserat în Crez de Biserica Catolică presupune două aspecte: primul este canonic, adică se raportează la modul dezvoltării doctrinei în decursul istoriei Bisericii, iar al doilea ridică în mod direct întrebarea privind legitimitatea acestei învățături în dogma creștină.

Autorul compară teologia Fericitului Augustin cu cea a Părinților Capadocieni, deoarece „Apusul l‑a folosit pe Augustin ca să apere Filioque, în timp ce ortodocșii răsăriteni i‑au întrebuințat pe Capadocieni spre a‑l respinge”³. Astfel, Filioque primește o justificare teologică pornind de la poziția lui Augustin, şi anume că în Treime, ca Logos, Fiul reprezintă cunoașterea lui Dumnezeu, iar Duhul este dragostea lui Dumnezeu. Dar cunoașterea vine înaintea dragostei, așa încât rezultă că Fiul vine înaintea Duhului. Pornind de aici, Augustin acordă prioritate Fiului asupra Duhului și face din Fiul o obârșie a Duhului, alături de Tatăl.

În același timp, se dă și o a doua justificare a adaosului Filioque. Augustin spune că „substanța” primează în raport cu Persoanele lui Dumnezeu. „Dumnezeu Unul înseamnă esența înăuntrul căreia subzistă trei relații: Tatăl (memoria), Fiul (cunoașterea) și Duhul (dragostea).”⁴ Teologii scolastici medievali susțin însă că relațiile care sunt complete trebuie să fie reciproce, astfel că trebuie să se manifeste în pereche. „Duhul trebuie să‑și aibă originea nu într‑o persoană, ci în relația dintre două persoane. Dat fiind că Fiul este singur o altă persoană, se cere admis Filioque.”⁵

Deși, aparent, Reforma protestantă aduce cu sine o interpretare diferită (condamnând ca „metafizică” orice teologie care vorbește despre „ființa” lui Dumnezeu și afirmând că tot ce cunoaștem și putem spune despre Dumnezeu provine din iconomie), protestanții ajung la concluzia că Duhul este dependent şi de Fiul, nu numai de Tatăl. Un Filioque, așadar, de natură protestantă...

Toată această confuzie pleacă însă de la un lucru mai simplu, poate, decât ne‑am fi așteptat.: „Augustin (...) nu știa limba greacă”, zice Christos Yannaras, „limbă care la vremea respectivă era extrem de importantă pentru gândirea creștină. Așa se întâmplă că, în afară de Confesiuni, care au avut o mare influenţă asupra poporului, cărțile lui de teologie sunt, de fapt, nişte improvizații. De formație juridică și la început exercitând profesiunea de avocat, Augustin a dat a mesajului creștin o versiune supusă perspectivei juridice. Prima anormalitate de proporții este aceea că Hristos a fost răstignit pe cruce ca să plătească pentru păcatele oamenilor.”⁶

Confuzia aceasta avea să se răspândească și în lumea ortodoxă o dată cu traducerea în limba greacă a lucrării Summa theologica, elaborată de Toma d’Aquino (sec. al XIV‑lea). „Cu douăzeci de ani înainte [de apariţia ei] mai trăia încă la Tesalonic Sfântul Grigorie Palama. Nu judec nici deosebirile spirituale, duhovnicești, nici pe cele teologice, ci numai diferența de civilizație și de cultură. La nivelul filosofiei și al culturii, Sfântul Grigorie Palama este universitate, iar Toma d’Aquino este grădiniță! În ciuda acestui fapt, Summa theologica se traduce în limba greacă, iar ortodocșii încep să aibă nostalgia acestei culturi și a acestui mod de a gândi.”⁷

Așadar, protestanții s‑au aflat în aceeași confuzie în care se găseau și teologii din secolul al XIV‑lea, incapabili să distingă între cele două feluri de manifestare: „purcederea din” (ἐκπορεύεται) și „trimiterea de către” (πέμπεται). „Mai precis, purcederea din face referință la relația veșnică dintre Tatăl, Fiul și Duhul. Duhul purcede în chip veșnic și nemijlocit din Tatăl. Însă în iconomie Fiul ne trimite pe Duhul cel veșnic; Fiul ne dă Duhul.”⁸

Dincolo de chestiunea lingvistică, după cum spuneam mai sus, stă însă chestiunea analogiilor întrebuințate de Augustin pentru a descrie Sfânta Treime. „A spune că Tatăl este memoria, Fiul este cunoașterea, iar Duhul este dragostea, înseamnă a‑L proiecta pe Dumnezeu din iconomie.” Aceste caracteristici ne spun cum și apoi cine sunt aceste persoane, dar nu ne spun nimic despre trăsăturile fiecăreia dintre ele.

Răsăritul nu a așezat niciodată natura lui Dumnezeu înaintea sau deasupra persoanelor. „Dacă Tatăl este Dumnezeu, a‑L face pe Fiul deopotrivă sursă a Duhului Sfânt ar însemna să recunoști două obârșii ontologice în Treime, și astfel doi Dumnezei.”⁹

În același fel, Sfântul Grigorie Palama precizează: „Obârșia ziditoare una este: Tatăl și Fiul și Duhul cel Sfânt. Așadar, când spundem că din Dumnezeu au ieșit cele ce sunt (...), obârșie/început și izvor și pricină Îl numim și pe Fiul în Sfântul Duh, nu alta – ferească Dumnezeu! –, ci aceeași, de vreme ce Tatăl prin Acesta în Sfântul Duh le aduce la ființă și le întoarce (la ființă) și în chip bun le ține‑laolaltă (în ființă) pe toate. Dar Tatăl, pe lângă faptul de a fi – prin Fiul în Sfântul Duh – izvor a toate, este și izvor și obârșie a dumnezeirii (καίπηγή καιἁρχή ἐστιθεότητος), întru‑tot‑singur (El) fiind theogon”.¹⁰

Ca primă concluzie, putem spune așadar că Duhul depinde de Fiul în iconomie, dar aceasta nu se raportează la viața veșnică a lui Dumnezeu. Nu există niciun Filioque în Treimea veșnică, deoarece Tatăl este singura cauză a Duhului.