Maica Siluana Vlad: Eu sunt surprinsă când oamenii spun că noi facem asistență socială sau că ajutăm aproapele. De fapt, ce facem noi este misiune, misiune spirituală, duhovnicească, în sensul că îl ajutăm pe om și ne ajutăm pe noi, să Îl cunoaștem pe Dumnezeu și să profităm de prezența și de darul Lui. Pentru că Dumnezeu face lucruri dumnezeiești de când s‑a întrupat Mântuitorul și până astăzi. El face aceleași minuni și oferă același Duh Sfânt, indiferent de condiții. Or, ceea ce facem noi la centrul acesta al nostru este de fapt o lucrare a Duhului Sfânt într‑un limbaj adecvat nouă și celor cu care ne întâlnim. 

Rep.: Și care este limbajul pe care îl folosesc ei?

M.S.V: Am pornit de la viața mea dublă, schizofrenică, din timpul comunismului. Viața mea era împărțită în două, viața diurnă și viața nocturnă. Ziua munceam și făceam lucruri pentru câștigarea existenței, și noaptea mă rugam, citeam și eram un om filocalic în devenire – viața mea și întâlnirea cu Dumnezeu este una filocalică. Filocaliile m‑au ajutat să ajung la Dumnezeul cel Viu și să ajung să practic tot ce se practică în Biserică, pentru că le‑am cunoscut, le‑am gustat, că sunt forme concrete, vii, de întâlnire cu Dumnezeu și de intrare în relație vie cu El. Altfel nu m‑aș fi lăsat păcălită să văd dacă se întâmplă ceva.

Or, în timp, am ajuns și am văzut că era un stil de viață schizofrenic, o viață dublă: o viață filocalică în care citeam, plângeam, mă rugam, înțelegeam, și o viață în care trăiam în „străinătate”, în lumea aceasta. Eu însămi eram lumea aceasta. Deci eu eram omul acestei lumi, pentru că trebuia să spun bună ziua, trebuia să fac lucrarea pe care o aveam de făcut, trebuia să predau ce aveam de predat, într‑un limbaj care era al lumii acesteia. Și, când am intrat în mănăstire, am crezut că voi renunța la viața schizofrenică și că în sfârșit viața va deveni filocalică în întregime, inclusiv la bucătărie și tot ce facem să fie în Duh filocalic. Nu este greu. Și asta se poate.

Dar omul nu se mântuiește singur. De fapt, misiunea noastră, bucuria noastră și fericirea noastră este să Îl mărturisim pe Hristos. Eu nu cred că există mântuire fără mărturisirea Lui, fără mărturie. Ori mărturia este viața ta. Dacă eu, în chilie, mă rog, am lacrimi, pocăință și după ce ies de acolo mărturisesc o stare opusă, diferită, plutitoare față de viața celui cu care mă întâlnesc, eu mă simt stingherită și sunt din nou într‑o schizofrenie. Pentru că viața mea nu este adecvată celui cu care mă întâlnesc, cu care stau de vorbă. Și, pentru că Dumnezeu, unul dintre primele daruri pe care mi le‑a făcut a fost să simt durerea Lui pentru lume, și mila Lui, eu n‑am simțit‑o toată, dar ce am simțit a fost paralizant. Și mi‑a fost greu să mă întâlnesc cu omul viu, indiferent dacă era credincios sau nu, bun sau rău și să uit aceasta milă a lui Dumnezeu. Și vedeam cum ajung, cum pot eu să‑i transmit omului respectiv că Dumnezeu este milostiv, că Dumnezeu iubește, că Dumnezeu vrea să dea totul. Sigur, și cuvintele contau, și ce transmiteam.

Însă omul este o ființă rațională, omul este o ființă care știe. Și rațiunea lui este o putere care aproape că‑l desparte de propria viață, nu numai de Dumnezeu. Vedeam ieri un copil pe stradă de vreo cinci‑șase ani, mama sau bunica îi zicea ceva, iar el striga: „Știu!”. Ori el știa, dar nu făcea ce știa. Aici mă întâlnesc cu omul care știe, și când îi spun ceva despre viața lui, despre Dumnezeu, despre influența păcatului asupra vieții lui, el zice: „Știu! Știu!”. Și poate să‑mi aducă chiar dovezi, argumente din știință. Și tot rugându‑mă am descoperit că în știința seculară, în psihologie, fizică, fiziologie, medicină, pedagogie și probabil și în matematică, există oameni de știință care descoperă lucruri și le formulează accesibil pentru intelectul mediu, pentru nivelul mediu de dezvoltare intelectuală, care îl ajută pe om să-și înțeleagă condiția de păcătos, condiția de stricăciune, că „viața mea e stricăcioasă”. Și acesta a fost pentru mine primul lucru pe care l‑am folosit din știință. 

Când neuroștiința povestește ce se întâmplă cu creierul, cu sinapsele tale, cu neuronii tăi când ești dependent de un drog și o descrie, în cuvinte simple, cum se face pe Discovery, precum vedem la televizor, omul deja înțelege. El este formatat pe acest limbaj. Și din filme, și din ce vede, și din ce citește. Chiar dacă nu este știință la nivelul cel mai înalt, este o popularizare, o mentalitate zidită pe această știință. Mai sunt și filmele science‑fiction, care îl formatează pe el într‑o oarecare nevoie de a vizualiza, de a înțelege rațional ceea ce se întâmplă înăuntrul său. Ce se întâmplă cu chimismul organismului tău la stres? El va înțelege cât de dăunător este stresul aceasta este stricăciunea, și că aceasta este moartea pe care a adus‑o păcatul. Atunci trebuie să‑i spui și să‑i arăți că păcatul este factor de stres. Pentru că dacă îi spui că păcatul face rău, zice: „Nu știu, nu mă interesează, nu vreau. Ce e, maică, nu‑mi trebuie mie, ce‑mi pasă mie de iad? Ăsta‑i iadul. Aici pe pământ e iadul.”. Așa este, dacă îl ajuți să înțeleagă în ce constă iadul acesta, cât de mare este chinul de a dori ceva și de a nu mai avea receptorii cu care să primești substanța producătoare de plăcere. Și tot așa, zeci și sute de exemple pe care le folosim. Un limbaj simplu. Câteodată trebuie doar o pastiluță, aproape homeopatică. E ca o conectare energetică între cele două suflete și conținuturile mele pot intra. Dar totdeauna e nevoie să se îmbine aceste lucruri. Eu folosesc concepte care să intre în mintea lui, în rațiunea lui, în „știul” lui, să folosesc exerciții și să provoc experiențe de viață, facem un scurt artificial care să ducă la integrarea, la trăirea a ceea ce am învățat.

Rep.: Este și acesta un fel de laborator.

M.S.V: Da, este pe viu. În loc să trăiesc zece ani bătându‑mi nevasta și văzând ce grozăvii are viața, noi facem un seminar în care facem un mic exercițiu în care se întâmplă niște „aha‑uri”, în care omul descoperă și are ocazia să zică: „Chiar că ar merita să cunosc un alt stil de viață!”. Apoi vin și spun rugăciunea, Sfintele Taine. De unde luăm puterea? Pentru că omul descoperă la un moment dat că este bolnav. Ceea ce ne trebuie nouă, culmea, e cea mai mare însușire a minții omenești, spune Sfântul Grigorie Palama, de după cădere: să‑ți vezi stricăciunea, să‑ți vezi neputința. Și când omul descoperă că este victima acestor formatări, acum se demonstrează că m‑am născut deja cu circuite nervoase care pun în aplicație informații de la părinții lui. Și emoții. Sau dacă bunicii au trăit o traumă, în mine se repetă fie sub formă psihică, fie prin repetare de eveniment. Se descoperă și în ADN. Știm și care este denumirea fenomenului epigenetic care face acest lucru, pentru că e o transmitere epigenetică, nu genetică: genele nu sunt afectate, ci felul în care sunt citite. Se pune ceva peste genă și nu mai e citită cum trebuie. Și dacă un singur fragment, atât de mic, nu mai e citit așa cum trebuie, de exemplu reacția la stres, omul este bolnav și face o nevroză bipolară, ș.a.m.d.

Ori, descoperind toate acestea omul ajunge să zică: „Ce fac?”. Pentru că până atunci el știe, crede că dacă nu mai face, nu mai bea, că dacă se însoară cu o fată bună, dacă o sa aibă o mașină bună, dacă o să facă terapie la nu știu ce specialist, de obicei dacă i se îndeplinesc dorințele și se schimbă și exteriorul se va schimba și viața lui. Dovezi științifice arată acuma că nu se schimbă. Că de fapt exteriorul nu există, exteriorul îl provocăm noi prin acțiunea noastră: cum sunt gândurile, așa este și realitatea. Putem provoca și evenimente, și întâlniri. Lucruri pe care Sfinții Părinți le știu de mult. Pe de o parte părintele Tadeu spune: cum îți sunt gândurile, așa îți este și viața. Și omul citește, dar până nu intră în această știință, în „știul” lui, nu este mobilizat, nu este motivat, mișcat. Ori motivarea se face prin emoții.

Eu nu pot, dorința mea de schimbare este o utopie de televizor, de fotoliu. Stau în fotoliu și mă gândesc ce bine are fi dacă așa ar fi. Aici descopăr că am nevoie de altfel de dorințe. Și acesta este momentul în care îi ofer soluția: rugăciunea. Uite ce îți dă Biserica, uite Sfintele Taine – de aici vine Har, uite cum îl pui în practică, uite ce înseamnă să… și aici sunt lucruri foarte simple, tot precum bucăți homeopate, să zicem, ca să cunoști sfintele taine, și puterea lor, cum le activezi în practică... De exemplu, ia‑ți o poruncă și fă ceva ce nu‑ți place, o săptămână, două, și zi Doamne, fac așa, deși mie nu‑mi place și nu vreau. Și este experimental, omul face și vede care este diferența. Și apoi rugăciunea.

Pe de altă parte, avem de făcut o mulțime de lucruri pentru că, de exemplu, sunt aceștia cu inima cuantică, creierul cuantic, fizica cuantică. Multe lucruri pot fi trase de păr, exagerate, dar ele ascund niște adevăruri pe care trebuie să le vedem cu atenție, pentru că intru într‑ o stare modificată psihic. Este o stare în care omul depășește gândurile, forfota gândurilor, deci intră în nous. Și acolo depinde ce faci, dacă ai intrat în acest sector, cu cine te întâlnești? Cine îți alimentează? Ce energii? Tot energii create ale duhurilor rele sau energia necreată a Duhului Sfânt? Nu poți să neg experiențele acestor experimentatori. Sunt reale. Cumplit de reale. Și dacă ne lăsăm pe mâna lor îi pierdem pe oamenii noștri. Noi oferim energie îndumnezeietoare, primim în Biserică energie îndumnezeitoare, dar nu ne îndumnezeim cu ea, o ținem acolo să ne însurăm, să ne mărităm, să ne luăm examenele și să ne îngropăm creștinește. Nu să murim creștinește, ci să ne facem înmormântare creștinească. Pentru că noi am lăsat lucrurile neterminate. Noi nu am mai dobândit Duhul Sfânt. Noi nu L‑am lucrat, L‑am lăsat să se stingă. Noi nu facem nimic cu El. Atunci oamenii acestea fac: lucruri care îi apropie de dimensiunea duhovnicească. Dar ce fel de duhuri? Și dacă noi nu venim să le arătăm cum lucrează Duhul sfânt în Biserică și că e pentru mulți? Nu e pentru toți, e pentru toți cei care caută. Dacă este unul care caută, de ce să caute meditație de nu știu de care și să nu facă rugăciunea lui Iisus? De ce să nu aibă îndrumători? Nici slujitorii, nici noi nu aplicăm și nu știm ce este și nu putem să dăm, și atunci oamenii pleacă, pleacă pentru că sunt însetați de a cunoaște, de a se naște împreună, de a trăi, și nu doar de a ști.

Rep.: Există oameni de știință care nu se mulțumesc doar cu dimensiunea aceasta, să spunem, de rațiune analitică a lucrurilor, și au nevoie de un fel de mistică, să iasă din spațiul științei. Numai că ei nu se întâlnesc neapărat cu religia așa cum o înțelegem noi. Se întâlnesc cu religia așa cum concep ei că ar putea să fie.

M.S.V: Dar tot este un punct. Mai greu este cu cei care încă își explică rațional, cauză și efect, și trăiesc la modul newtonian, nu ies în fizica cuantică. Nu se uimesc. Heisenberg , la zece ani după ce a descoperit că dacă două particule, dacă se ciocnesc, apar particule noi, a realizat că apare materie din nimic, deci energie care se transformă în materie. Nu poți să le prinzi. Și depind și de privirea ta. Și oricum, particulele astea sunt năstrușnice, acuma sunt energii, acuma sunt materie. Și după zece ani s‑au făcut ciclotroane, un istitut întreg. După zece ani făceau chestia asta mii de specialiști. Și el, bătrân fiind, a venit acolo bucuros, și la un moment dat, emoționat, îi spune unui tânăr din acesta: „Ce minune, nu? Cum apare materie din nimic.”. Și tânărul îi răspunde: „nu‑i nici o minune. Acum zece ani s‑a explicat asta. Și dacă vreți, vă spun formula”. Deci omul are o îngrozitoare capacitate de a se banaliza.

Rep.:  De a se blaza.

M.S.V: De a se blaza, de a renunța la calitate și a trăi în supraviețuire.

Rep.: Deși marii cercetători, adică cei care au împins lucrurile mai departe, nu‑și pierd capacitatea de uimire, este o demnitate a făpturilor.

M.S.V: Dar ei de multe ori aproape că nu au avut cui să mărturisească și cu cine să vorbească despre astea. Einstein, de exemplu, a fost un mistic de cea mai înaltă calitate. Dar cu cine putea să vorbească, unde să se ducă, cui să vorbească? Ce a găsit el în literatură... El avea experiențe, dar forma concretă de închinare, de raportare la Dumnezeu îi lipsea, pentru că nu avea unde. Citesc câte una din asta și sunt uimită de asemănarea cu afirmarea Sfinților Părinți și mă gândesc cum să‑i transmit eu filocalia, ce să fac eu, cum să vorbesc omului acestuia să îi spun, că ar recunoaște imediat. Știința este un alt fel al lui Dumnezeu de a striga către om: „Trezește‑te! Vino! Minunează‑te și vino la Mine, ca să te mântuiesc și să fii fericit!”.

Și dacă noi nu auzim, ce‑i de făcut pentru mine..., nu sunt nici om de știință, sunt un biet profesor de cartier. Dar cum spuneam, acolo unde suntem, să fim excelenți. Deci avem datoria să mergem până la excelență. Adică, să fac din limbajul meseriei mele, din ceea ce știu eu, mijloc de cunoaștere, de revelare a lui Dumnezeu. Dacă eu mă întâlnesc cu Dumnezeu, în gesturile mele, în credința mea științifică sau profesională și în activitatea mea, asta devine un gest liturgic, extra‑liturgic. Și este liturghia de după liturghie, care nu e o metaforă, să dau de pomană și să nu știu ce, ci pur și simplu totul se transformă. El a venit să ne dea Duhul Sfânt pentru întreaga realitate și viață și are nevoie de toți, până în preoția universală. Te apucă plânsul, efectiv poți să plângi două săptămâni fără pauză. Ce se înțelege prin preoția universală și cât de prost e lucrată.

Deci, aceasta este misiunea. Și atunci când trăim în această uimire și în această interogație și în acest apel: „Doamne, ce fac acum? Ce‑i spun lui Ion acum? Doamne, cum ajut în această situație?”. Deci, această descindere este rugăciune, și Dumnezeu vine în întâmpinarea ta. Cu un articol din ziar, cu o carte, cu întâlnirea cu un om. Deci îți răspunde Dumnezeu mereu, mereu te aduce.

Dar, dacă nu stăpânim, dacă nu cunoaștem antropologia ortodoxă, dacă nu știm cine e omul în viziunea Bisericii, în viziunea evanghelică și în viziunea Sfinților Părinți, nu putem, nu avem cum, cădem în antropologia seculară și vest‑europeană.

Asta revine la a‑L cunoaște pe Hristos, pentru că dacă nu‑ți cunoști modelul, nu o să înțelegi omul.

Și ancorarea minții în mentalitatea lui Hristos. Adică Evangheliile să fie citite în fiecare zi, de orice fel de om, de orice fel, mai ales de cel care are misiune, și Filocaliile. Fiecare să‑și ia Filocaliile. Doamne, ce dar avem cu toate aceste minuni. Și apoi te oprești, fiecare își găsește, ca să zic așa, Părintele său. Eu am câțiva pe care îi iubesc și la care mă întorc, care vorbesc sufletului meu și înțeleg ce spun. 

Așa. Apuci să spui un lucru, de exemplu, mai spun eu câte o chestie din asta pe care am citit‑o undeva, nu mai am nici ținerea aia de minte să spun exact, și cel care mă acultă, în loc să se minuneze, să meargă cu gândul mai departe, ia să cercetez eu, zice: „Nu‑i adevărat, peptidele sunt proteine scurte și nu...”. Așa e, dar ce vreau să spun e altceva.

Rep.: Dar cred că este și o anumită stare, un anumit duh a celui care face știință. Pentru că lupta până la urmă cred că e la nivel de duh, în întâlnirea asta între oameni: unul care trăiește în duhul Bisericii și altul care trăiește într‑o atmosferă lăuntrică (dacă nu vrem neapărat duh) care‑l sădește în ceva străin, până la urmă, pentru că nici nu cunoaște Duhul Bisericii. O întâlnire undeva la nivel de duh între cei doi.

M.S.V: Vă gândiți voi cât de dureros este când se întâlnește cu duhul sectar. Oameni care au superstiții (de exemplu se întâlnesc cu pisica neagră...). Oameni care nu sunt deschiși spre rugăciune. Nu sunt deschiși spre: „Doamne, ce vrei tu să spui?”. Ăsta nu aude, nu vede.

Cum a venit acela la sfântul Siluan și i‑a spus ce face el când face misiune: că îi ceartă, că nu faceți bine asta și asta. I‑a spus că nu așa: întâi să spunem că asta‑i bine, că asta‑i bine. Pe urmă să spunem ce nu‑i bine. Și deci când te întâlnești cu un om, când citești ceva în loc să‑l cerți, căci suntem atât de inteligenți și de creativi când trebuie să criticăm, fantastic, dar când te apleci acolo și zici: „Ce spui Tu, Doamne, ce e bun? Ce vrei Tu să‑i spui omului prin această voce?”. Eu pot să nu mă aștept la omul de știință, pentru că el este plătit să nu gândească în afara cadrului. Și el își pierde cariera dacă gândește în afara cadrului.

E foarte bine să faceți o rubrică de popularizare până la simplitate a unor descoperiri, a unor ipoteze. Ipoteza evoluționistă nu a fost ipoteză? și s‑a zidit atâta știință pe ea. Să auzim. Sunt destui care pot gândi în duh filocalic. Mulți spun că: „A, Maica face psihologie, ce atâta psihologie!”. Dar n‑au citit filocaliile! Toată învățătura filocalică are o profundă psihologie. Fără cunoașterea psihismului uman nu poți să te deschizi către nous. Pentru că acesta este psihismul, este o împrăștiere, sufletul închis la nivelul rațiunii. (…)

Într‑un fel și învățătura Sfinților Părinți este o preluare, o prelucrare a limbajului filosofiei antice din Grecia unde Duhul Sfânt a adus ce aveam noi de adus și a făcut accesibil pentru omul de atunci. Ori, acum, știința seculară oferă Părinților Bisericii exact ce au oferit, le oferă limbajul care să ajungă la om.

Rep.: Măcar de la care să plece, dacă nu sunt mulțumiți cu ceea ce s‑a produs.

M.S.V: Vorba sfântului Siluan: dacă s‑ar pierde toate cărțile și Biblia, orice călugăr ar putea să le scrie din nou, pentru că același Duh lucrează. Eu nu mă cramponez de cuvinte, și sfinții ziceau: nu ne legăm de cuvinte: dacă spui același lucru ca noi, este adevărul, dar dacă spui altceva, chiar dacă folosești aproape același cuvânt, atunci…