Pe de altă parte, secolul XXI este cu siguranță secolul științelor vieții. Medicina și psihologia, neuroștiințele și genetica sunt astăzi zone fierbinți de explorare, care au furnizat descoperiri ce au revoluționat profund modul în care înțelegem viața și omul. Suntem martorii capacităților noastre biologice de înnoire, neuroplasticitatea și neurogeneza constatând, de o manieră detaliată, complexitatea corpului omenesc și impactul pe care îl au experiențele culturale și cognițiile sociale, gândurile și experiențele, nevoința spirituală și viața religioasă asupra sănătății. Prin rezultatele furnizate de științele medicale, astăzi știm că tot ce facem ne influențează felul în care suntem, experiența, convingerile, credința și obișnuințele zilnice ajungând să fie decisive în planul devenirii noastre. Felul în care trăim și acționăm se resimte până în straturile cele mai adânci ale biologiei noastre, influențând expresia genelor și calitatea funcțiilor celulare (cum ar fi funcția mitocondrială), răspunsul proinflamator și antiviral (evidențiat în Răspunsul Transcripționat Conservat la Adversitate), dar și lungimea vieții (vizibilă în lungimea brațelor telomerice).

Toate aceste rezultate, care privesc Universul, viața și omul, sunt accesibile astăzi, în aria învățământului liceal și universitar, în diverse programe de master, în numeroase cărți scrise de autori recunoscuți, stârnind iar și iar uimirea și reflecția privind miraculoasa făptură care suntem și uimitoarea viață pe care o trăim în acest univers formidabil.

Ei bine, aceste două fronturi extraordinare ale cunoașterii se întâlnesc cu reflecția teologică, oferind prilejuri excelente pentru un dialog cu valențe edificatoare.

Dar și în aria filosofiei există elemente care au facilitat dialogul acesteia cu teologia şi cu ştiința. De exemplu distincția dintre științele naturii și științele spiritului, inaugurate de Wilhelm Dilthey și de Friedrich Schleiermacher. Este clarificat aici statutul științelor care îl privesc direct pe om, marcând în același timp şi spațiul de autonomie al științelor naturii. Un alt exemplu îl reprezintă abordările oferite de fenomenologia germană și de derivația ei franceză. Husserl, de pildă, repune în drepturi intuiția, în contextul unui avans din ce în ce mai mare al explorărilor empirice, logic‑raționale și deterministe ale științelor. Fenomenologia ne avertizează asupra faptului că suntem mult prea îndatorați conceptelor cantitative, utilizate în științele naturii, şi plasează în centrul experienței cunoașterii subiectul uman, cu intenționalitatea lui, cu echipamentul său senzorial. Este vorba despre un subiect care are acces la semnificații și la sens, semnificațiile fiind mereu mai mult decât un cumul de date empirice. Niciun alt dispozitiv tehnic, oricât ar fi de performant, nu ne poate oferi accesul la sens. Doar subiectul uman are acest privilegiu, iar prin aceasta fenomenologia pregătește într‑un mod extraordinar dialogul teologiei cu știința.

Este remarcabil felul în care aceste contribuții s‑au sincronizat cu mutațiile petrecute în planul cunoașterii științifice, în cosmologie și în științele medicale. Putem vedea în felul acesta modul în care distincția dintre științele spiritului şi știin-țele naturii, pe de o parte, și reflecția fenomenologică, de partea cealaltă, au oferit excelente instrumente de analiză și elementele pentru puntea unui dialog între teologie, filosofie și științe.

OMUL, ÎNTRE MICRO ȘI MACROCOSMOS, PĂTRUNZÂNDU‑LE ȘI CUPRINZÂNDU‑LE PE AMBELE, PRIN ÎNȚELEGERE

Așadar, la un capăt al acestui teritoriu vast al cercetării științifice se află universul, cu dimensiunile lui extraordinare și cu legile lui fascinante. De partea cealaltă se află teritoriul misterios al microcosmsosului. Între ele este lumea vie, cu procesele ei deosebit de complexe, cu zecile ei de milioane de specii, răspândite într‑un tablou extrem de generos de regnuri și specii, de la cele unicelulare la cele mai complexe mamifere. Dar, din cuprinsul vieții, întrucâtva și dincolo de ea, la jumătatea distanței dintre macro și microcosmos se află omul. Iar ca problemă universală, însoțind mereu faptul cunoașterii, solicitând intens explorări științifice fundamentale, dar mai cu seamă analize filosofice și spirituale, este insurmontabila problemă a condițiilor de posibilitate a cunoașterii. Care este natura conceptelor matematice? Cum este posibilă formidabila compatibilitate dintre noțiunile matematice și realitatea înconjurătoare? Cum se explică tulburătoarea intimitate a matematicii minții omenești cu tiparele fenomenelor fizice din lumea înconjurătoare, din micro și din macrocosmos? În această privință, fenomenologia și neuroștiințele constată fără întrerupere minunata alcătuire spiritual‑somatică a făpturii omenești, care sesizează lumea într‑un spectru senzorial, fiind capabilă să recepteze viața, sinele și semenii, să decodifice și să semnifice aceste realități.

Științific vorbind, cosmosul se dovedește a fi cognoscibil, descriptibil matematic, în vreme ce mintea omenească, arhitectura și fiziologia neuronală a creierului, posedă structuri și mecanisme capabile să codifice și să arhiveze experi-ențele universului fizic, să le asocieze înțelesuri, să dezvolte reflecții pe marginea lor, internalizând în mod uimitor experiența lumii din afară. Prin acest fel de a fi al omului, în faptul cunoașterii, putem asocia experiențelor lumii înțelesuri tot mai înalte, legându‑le pe toate în narațiuni cu semnificații tot mai cuprinzătoare, unind malul apropiat al experienței obișnuite a vieții cu cercetarea empirică și, mai departe, cu malul mai înalt al înțelegerii, conferind semnificații spirituale tuturor descoperirilor.

(va urma)

Arhid. Adrian Sorin Mihalache