Știință sau supraștiință? O privire dincolo de Duminica Sfântului Grigorie Palama (2)

Argumentele antipalamite sunt reproduse din generație în generație în mod mecanic, fără a fi repuse în discuție, demonstrând astfel o neînțelegere crasă a gândirii Sfântului Grigorie Palama şi contrazicând textele înseși (ex: teologia palamită prejudiciază unitatea și simplitatea dumnezeiască prin susținerea energiilor necreate).

Dependența lor de teologia augustiniană, mai precis de teoria teofaniilor (a intermediarilor creați), de unde concepția apuseană a harului creat, incompatibilă cu gândirea răsăriteană privind harul necreat (energia necreată).

Formarea unor teologi în cadrul doctrinei tomiste care, pe baza filosofiei aristotelice, confirmă și întărește teoria harului creat. Aceştia răstălmăcesc și resping o gândire care nici măcar nu le aparține celor cărora le este atribuită.¹

În ceea ce priveşte partea ortodoxă, J.‑C. Larchet aduce în discuţie utilizarea excesivă, neriguroasă și deloc judicioasă a noțiunii de „energie” „în discursurile ortodocșilor mai puțin cultivați, formați mai curând la școala unui palamism vulgarizat decât la izvoarele teologiei palamite și la fundamentele ei patristice.”² Aceştia dau noțiunii de energie o conotație de „activitate”, deturnându‑i astfel sensul şi riscând să‑i rătăcească identitatea creștină.

Ceea ce ni se pare însă fundamental în considerațiile lui Larchet este că „problema distincției dintre ființa și energiile dumnezeiești implică majoritatea problemelor de dogmă și spiritualitate” care despart Apusul și Răsăritul creștin: Filioque, natura harului (creat/necreat), cunoașterea lui Dumnezeu și îndumnezeirea omului.

În ceea ce privește învățătura apuseană, conform căreia Duhul Sfânt purcede atât din Tatăl, cât și din Fiul, numită Filioque, I.P.S. Ioannis Zizioulas precizează, de pildă, că acest articol inserat în Crez de Biserica Catolică presupune două aspecte: primul este canonic, adică se raportează la modul dezvoltării doctrinei în decursul istoriei Bisericii, iar al doilea ridică în mod direct întrebarea privind legitimitatea acestei învățături în dogma creștină.

Autorul compară teologia Fericitului Augustin cu cea a Părinților Capadocieni, deoarece „Apusul l‑a folosit pe Augustin ca să apere Filioque, în timp ce ortodocșii răsăriteni i‑au întrebuințat pe Capadocieni spre a‑l respinge”³dating spel apphttps://apostolia.eu/index.php/cuban-dating-websites/https://apostolia.eu/index.php/30-year-old-woman-dating-19-year-old-man/https://apostolia.eu/index.php/plus-50-dating-sites/

Așadar, protestanții s‑au aflat în aceeași confuzie în care se găseau și teologii din secolul al XIV‑lea, incapabili să distingă între cele două feluri de manifestare: „purcederea din” (ἐκπορεύεται) și „trimiterea de către” (πέμπεται). „Mai precis, purcederea din face referință la relația veșnică dintre Tatăl, Fiul și Duhul. Duhul purcede în chip veșnic și nemijlocit din Tatăl. Însă în iconomie Fiul ne trimite pe Duhul cel veșnic; Fiul ne dă Duhul.”⁸

Dincolo de chestiunea lingvistică, după cum spuneam mai sus, stă însă chestiunea analogiilor întrebuințate de Augustin pentru a descrie Sfânta Treime. „A spune că Tatăl este memoria, Fiul este cunoașterea, iar Duhul este dragostea, înseamnă a‑L proiecta pe Dumnezeu din iconomie.” Aceste caracteristici ne spun cum și apoi cine sunt aceste persoane, dar nu ne spun nimic despre trăsăturile fiecăreia dintre ele.

Răsăritul nu a așezat niciodată natura lui Dumnezeu înaintea sau deasupra persoanelor. „Dacă Tatăl este Dumnezeu, a‑L face pe Fiul deopotrivă sursă a Duhului Sfânt ar însemna să recunoști două obârșii ontologice în Treime, și astfel doi Dumnezei.”⁹

În același fel, Sfântul Grigorie Palama precizează: „Obârșia ziditoare una este: Tatăl și Fiul și Duhul cel Sfânt. Așadar, când spundem că din Dumnezeu au ieșit cele ce sunt (...), obârșie/început și izvor și pricină Îl numim și pe Fiul în Sfântul Duh, nu alta – ferească Dumnezeu! –, ci aceeași, de vreme ce Tatăl prin Acesta în Sfântul Duh le aduce la ființă și le întoarce (la ființă) și în chip bun le ține‑laolaltă (în ființă) pe toate. Dar Tatăl, pe lângă faptul de a fi – prin Fiul în Sfântul Duh – izvor a toate, este și izvor și obârșie a dumnezeirii (καίπηγή καιἁρχή ἐστιθεότητος), întru‑tot‑singur (El) fiind theogon”.¹⁰

Ca primă concluzie, putem spune așadar că Duhul depinde de Fiul în iconomie, dar aceasta nu se raportează la viața veșnică a lui Dumnezeu. Nu există niciun Filioque în Treimea veșnică, deoarece Tatăl este singura cauză a Duhului.