Miezul teologic al stihirilor ce formează canonul este într-o strânsă legătură cu textul Sfintei Scripturi, pe de o parte pentru că orice canon este alcătuit având ca model cele 9 cântări biblice pe care creștinii le utilizau frecvent în cult, în primele 6 veacuri, iar pe de altă parte pentru că Sfinții Părinți au înțeles că toate evenimentele importante din Vechiul Testament au fost chipuri și simboluri ale celor viitoare, pe care Mântuitorul Hristos le-a împlinit.

Punând în legătură cântările biblice cu stihirile Canonului Învierii putem vedea această legătură dintre tip și antetip, adică dintre simbol și realitatea simbolizată sau împlinită. Astfel, cele mai importante persoane și evenimente din Vechiul Testament sunt tipuri sau simboluri ale celor împlinite în Noul Testament.

Prima cântare biblică este Cântarea lui Moise (Ieșire XV, 1-19), imn prin care prorocul Îl slăvește pe Dumnezeu pentru că a eliberat poporul evreu, „cu mână tare”, din robia egipteană. Prima stihiră (irmosul sau stihira model) a Odei 1 din canon ne arată că Mântuitorul Hristos, prin Învierea Sa, nu doar că ne mută dintr-un pământ al robiei și al patimilor (lumea fără Dumnezeu) într-un pământ al făgăduinței (Biserica), ci ne dă șansa să fim cetățeni ai Cerului.

De asemenea, salvarea nu mai privește doar poporul ales, poporul evreu, ci toate popoarele, lumea întreagă, pentru care Hristos și-a dat viața. Acest lucru este arătat și de faptul că Slujba Învierii de la miezul nopții are loc în afara lăcașului de cult. Se dă mai întâi Sfânta Lumină în biserică, de pe Sfântul Altar, care simbolizează Mormântul Domnului, însă vestirea Învierii se face în afara lăcașului de cult, pentru ca toată lumea să fie încredințată de aceasta. Paștele nu mai este un Paște al comemorării trecerii evreilor prin Marea Roșie, ci un Paște al Domnului, pentru că El a trecut prin moarte la viață și prin El noi toți trecem „de la moarte la viață și de pe pământ la cer”. În pericopa evanghelică pe care o auzim de fiecare dată în zilele de pomenire pentru cei adormiți, Sfântul Ioan Evanghelistul ne încredințează de acest lucru, zicând: „Adevărat, adevărat vă spun, cine ascultă cuvintele Mele și crede în Cel ce M-a trimis are viaţa veșnică și nu vine la judecată, ci a trecut din moarte la viaţă.” (In 5, 24). Astfel, vedem cum oamenii sfinți numesc viața de pe pământ mai degrabă moarte, pentru că este o viață fragmentată, nedeplină, pentru că Îl vedem pe Dumnezeu„ca în oglindă, în ghicitură”, iar trecerea prin moarte, la viața veșnică în Hristos, începutul vieții și adevărata viață.

Între stihiri răsună exclamația de biruință „Hristos a înviat!”, iar între ode se cântă troparul „Hristos a înviat din morți cu moartea pre moarte călcând și celor din mormânturi viață dăruindu-le.”. Prin repetarea acestor cuvinte ni se reamintește Cine a biruit lumea și prin Cine putem și noi birui. Mântuitorul ne îndeamnă: „îndrăzniți, Eu am biruit lumea” (In 16, 33); și se referă aici la lume, cu tot păcatul, cu suferința, cu moartea și cu iadul care „o înghițea”. De asemenea, se împlinește cuvântul lui Dumnezeu, care spune: „Opriți-vă și cunoașteți că Eu sunt Dumnezeu, înălța-Mă-voi pe pământ.” (Ps. 45, 10). Opriți-vă și vedeți că El este Singurul care a înviat din morți prin propria Sa putere și ne-a tras pe toți la Sine.  

Prima cântare a celei de-a treia ode², fără a se raporta strict la cea de-a treia cântare biblică (Cântarea de laudă a Anei, mama lui Samuil, din I Regi II, 1-10), ne trimite cu gândul la o altă minune pe care Dumnezeu a făcut-o cu poporul evreu, izvorându-i apă din piatră în timpul peregrinării prin pustie, prin toiagul lui Moise. Mântuitorul ne încredințează că El este„piatra pe care au nesocotit-o ziditorii, care a ajuns să fie în capul unghiului” (Mc 12, 10);iar apostolul Pavel ne spune că „nimeni nu poate pune altă temelie, decât cea pusă, care este Iisus Hristos. Iar, de zideşte cineva pe această temelie aur, argint sau pietre scumpe, lemne, fân, trestie, lucrul fiecăruia se va face cunoscut; îl va vădi ziua (Domnului).” (I Cor 3, 11-13).Deci, doar dacă va zidi omul pe această Piatră zidirea sa va dăinui. Hristos nu este o „piatră stearpă, făcută cu minuni”, este veșnic și necreat și din El izvorăsc „izvoare de apă vie”. Poporul evreu a băut apă din piatră și iar a însetat, așa cum era și firesc, însă nefirească era continua lui răzvrătire, care îl ținea departe de adevăratul Izvor duhovnicesc – Dumnezeu. Domnul Însuși ne spune: „Oricine bea din apa aceasta va înseta iarăşi; dar cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu nu va mai înseta în veac, căci apa pe care i-o voi da Eu se va face în el izvor de apă curgătoare spre viaţă veşnică.” (In 4, 13-14).

A patra cântare biblică este Cântarea prorocului Avacum (Avac. III, 1-13), care este un imn de slavă închinat lui Dumnezeu cel atotputernic. În ceea ce privește acest din urmă atribut al Dumnezeirii, atât cântarea biblică, dar și textul irmosului de la Oda sau Cântarea a 4-a din Canon, sunt grăitoare. Spune Avacum: „Doamne, auzit-am de faima Ta și m-am temut de punerile Tale la cale, Dumnezeule! Fă să trăiască, în cursul anilor, lucrarea Ta și, în trecerea vremii, fă-o să fie cunoscută! Dumnezeu vine din Teman, și Cel Sfânt din muntele Paran! Slava lui acoperă cerurile și tot pământul este plin de slava Lui! Izbucnire de lumină ca la răsărit de soare, raze vii din mâna lui pornesc! [...] Acolo stă tainic ascunsă puterea Lui.” (Avac. 3, 2-4). Pe acest Avacum, care a văzut slava Celui ce avea să vină, îl chemăm în cântare pentru a fi martor al arătării îngerului la mormânt, care a vestit Învierea, și pentru a fi rugător împreună cu noi.

Stihirile Odelor a 5-a și a 6-a amintesc dimpreună că Domnul, prin coborârea Sa la Iad și prin Învierea Sa, i-a eliberat pe toți cei care Îl așteptau.

(Stihira a 2-a de la Oda a 5-a)

(Prima stihiră de la Oda a 6-a)  

Cea din urmă stihiră este în strânsă legătură cu modelul ei biblic, Cântarea lui Iona (Iona II, 3-10), iar minunea care s-a petrecut cu Iona, aceea că a petrecut trei zile în pântecele unui chit (o balenă) și apoi a fost salvat de Dumnezeu simbolizează, în mod evident, mai mult decât alte minuni din Vechiul Testament: cele trei zile pe care Domnul  le-a petrecut  cu trupul în „inima pământului” și slăvita Sa Înviere.

Revenind la Oda a 5-a, mai precis la prima stihiră, aceasta conține o expresie pe care o găsim și în alte compoziții imnografice (Troparul Nașterii Domnului). Mântuitorul Hristos este numit aici „Soare al dreptății”.

Într-una dintre omilile sale, Sfântul Ioan Gură de Aur spune că Domnul a înviat în prima zi a săptămânii (duminica); nu întâmplător, ci pentru faptul că Dumnezeu a creat în prima zi lumina (chiar înainte de a fi luminătorii cei mari pe cer, care aveau să fie creați în ziua a patra), iar adevărata Lumină a lumii este Hristos, care luminează „pe tot omul care vine în lume” (In 1, 9) și întreaga creație. Astfel, El este „Soare” înainte de soare, pentru toată creația, și Soare al dreptății, pentru că încălzește și luminează pe tot omul prin dragostea Sa jertfelnică. Dreptatea lui Dumnezeu s-a arătat, paradoxal, în dragostea și în smerenia sa nemărginită, când și-a dat viața pe Cruce pentru noi.

(Prima stihiră a Odei a 7-a)

Această stihiră se află în strânsă legătură cu modelul ei, Cântarea celor trei tineri din cuptorul cu foc (Daniel II, 34-90), și scoate în evidență faptul că purtarea crucii, mărturisirea lui Dumnezeu în suferință și prigoană, duce la izbăvire, la bucurie și înviere. Cei trei tineri, spune Sfântul Ioan Damaschinul în Dogmatica sa³, „prin faptul că au păzit fecioria, trupurile lor n-au putut fi biruite de foc”. Și ce este fecioria, dacă nu o mucenicie continuă? La această mucenicie suntem chemați toți, chiar dacă nu am depus votul fecioriei, precum călugării; în sensul că trebuie să ne răstignim patimile și poftele, dacă vrem să înviem cu Hristos. De aceea, Sfântul Apostol Pavel spune că „cei ce sunt ai lui Hristos și-au răstignit trupul împreună cu patimile și cu poftele.” (Gal 5, 24).

(Ultima stihiră a Odei a 3-a)

Prima stihiră a Odei a 8-a numește Sâmbăta Mare „praznic al praznicelor și sărbătoare a sărbătorilor”,pentru că este ziua în care Domnul s-a odihnit cu trupul în mormânt și a adus odihnă tuturor celor adormiți în nădejdea venirii Lui; și pentru că este strâns legată de duminică, ziua în care Domnul a înviat. De aceea, Liturghia din Sâmbăta Mare a fost o liturghie care ne-a ajutat să pregustăm deja din bucuria Praznicului Învierii Domnului.⁴

Urmând modelul biblic, Sfântul Ioan Damaschinul ne îndeamnă „să binecuvântăm pe Hristos în veci”,așa cum a făcut-o dreptul Zaharia, ajungând la conștiința faptului că fiul său Ioan avea să fie „proroc al Celui Preaînalt”, al lui Mesia cel mult așteptat: „Binecuvântat este Domnul Dumnezeul lui Israel, că a cercetat și a făcut răscumpărare poporului Său; şi ne-a ridicat putere de mântuire în casa lui David.” (Lc. 1, 68-69). 

Cea din urmă stihiră a Odei a 7-a este o cântare închinată Preasfintei Treimi, în numele căreia ne-am botezat și care a lucrat mântuire în lume prin Fiul.

Cântarea a 9-a este dedicată Preasfintei Născătoare de Dumnezeu.

Sfânta Tradiție a păstrat în taină ideea conform căreia prima persoană căreia i s-a arătat Mântuitorul după Înviere este Preacurata Sa Maică. Acest lucru nu este menționat în Sfânta Scriptură, dar este cât se poate de firesc, dacă ținem cont că prin Fecioara Maria s-a făcut „începutul mântuirii noastre”, ea fiind ascultătoare față de Dumnezeu întru toate și rămânând alături de Fiul ei în toată vremea, până la Golgota. Era firesc ca cea prin al cărei „suflet a trecut sabia” (Lc 2, 35) să primească cea dintâi bucuria Învierii Domnului. Sinaxarul Utreniei de la Praznicul Izvorului Tămăduirii, Sfântul Grigorie Palama, Dionisie de Furna, în erminia sa, dar și multe alte surse au transmis până la noi o astfel de înțelegere. Noul Ierusalim, peste care „slava Domnului a răsărit”, este Biserica Sa cea Sfântă, în care rămâne deplinătatea harului dumnezeiesc.

A 2-a și a 3-a stihiră a Odei a 9-a ne întăresc în conștiința faptului că Mântuitorul va rămâne cu noi, prin Duhul Sfânt. Iar euharistic până la sfârșitul veacurilor.

Și dacă rămânem în comuniune necontenită cu El, atunci Îl și rugăm să avem parte de vederea Lui desăvârșită, la sfârșitul veacurilor, când vom intra într-o a opta zi, ziua veșniciei sau Paștele nostru cel veșnic.

Hristos a înviat!