În articolul de față o să atingem două subiecte care intră în aceeași sferă: utilizarea înregistrărilor audio în locul anumitor rugăciuni sau slujbe și utilizarea de către psalţi a isonului electronic în biserică.

1. Există situații când în biserică se pot pune, spre audiție, prin intermediul sistemului de sonorizare, diferite cântări bisericești, rugăciuni sau slujbe: atunci când biserica este deschisă credincioșilor spre închinare, dar nu se săvârșește nici o slujbă, când preotul spovedește, pentru a avea un fond sonor care să acopere convorbirea dintre duhovnic și credincios, în cazul în care nu există un spațiu potrivit pentru săvârșirea acestei Taine; ori în alte situații particulare, cum ar fi repetarea unor imne de către cântăreții bisericești.  

Însă nepotrivit este ca producțiile audio să înlocuiască, întru totul ori parţial, anumite rugăciuni sau slujbe (acatistele, Vecernia sau Utrenia). Acest lucru, chiar dacă este rar întâlnit, se întâmplă cel mai adesea în situațiile în care parohiile nu au cântăreț. Însă, chiar și așa, preoții trebuie să se asigure că atunci când săvârșesc Sfânta Liturghie vor avea în biserică măcar un credincios (condiție absolut necesară), iar acel credincios să poată fi rugat să citească un acatist, un canon de rugăciune de la Utrenia sfântului din ziua respectivă sau o catismă din Psaltire. Astfel, rugăciunea rămâne în firescul ei și‑l implică pe om în mod diferit, fiind împletită și cu un pic de osteneală, fără de care creștinul nu poate spori duhovnicește. 

La fel de nepotrivit este şi atunci când înregistrările audio sunt ale unor interpreți străini de duhul Bisericii, care exagerează printr‑o interpretare populară a imnelor sau printr‑o interpretare așa‑zis psaltică, ieșită din canoanele muzicii bizantine.¹  

De asemenea, o altă exagerare este ca în bisericile care nu au clopotniță, și implicit clopot(e), să se pună la începutul slujbelor o înregistrare cu sunete de clopot. Acest lucru poate fi rezolvat prin achiziționarea unui clopot de mici dimensiuni, care să fie instalat în apropierea ușii de la intrare, dacă contextul social permite acest lucru, sau chiar în pridvorul bisericii. Dacă se exclud aceste variante, preotul poate anunța începutul slujbei prin folosirea clopoțe-lului de mână, pe care îl folosește la Liturghia Darurilor înaintesfințite, atunci când credincioșii sunt avertizați că trebuie să îngenuncheze. 

2. Un alt lucru care ne preocupă este utilizarea isonului electronic de către unii psalți (cântăreți bisericești), la strană, în acompanierea cântărilor. Motivul introducerii unui astfel de instrument la strană este, de asemenea, lipsa de personal, mai precis lipsa isonarilor de la strană.² Știm că muzica psaltică este dependentă de acest ison, întrucât este monodică (se cântă pe o singură voce) și are nevoie de un fond care să‑i ofere stabilitate și plinătate, însă isonul electronic este artificial și de multe ori grotesc prin fondul sonor exagerat.

Un călugăr bătrân spunea că isonul este asemenea harului, care le întreține pe toate în existență și plinește toate lipsurile psaltului din cântare.³ Atunci când isonarul susține cu vocea sa cântarea și se unește cu rugăciunea, devine, așa cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur, „alăută bine acordată, aducând lui Dumnezeu o cântare duhovnicească plină de armonie”⁴. De aceea, înlocuirea isonarului cu un instrument este tot un rod al comodității⁵ și o tendință seculară, care vor adânci și mai mult lispurile în ceea ce privește cântarea la strană, în biserici. Soluția poate fi gândită la mai multe niveluri: la nivel parohial, prin investirea serioasă în pregătirea unui cântăreț, care mai apoi să formeze tineri din parohie în citirea la strană și la ținerea isonului; dar și la nivel episcopal și mitropolitan, prin redeschiderea școlilor de cântăreți, acolo unde au fost închise, ori prin înfiinţarea lor acolo unde este nevoie. 

Acolo unde lipsesc astfel de soluții, credincioșii iubitori de cântare bisericească și de Dumnezeu, de la cei mici până la cei mari, sunt chemați să‑şi facă curaj și să învețe treptat: mai întâi cititul corect (neutru și fără exagerări sentimentale); apoi psalmodierea (recitarea simplă), cântarea recitativă (cum este intonarea Apostolului), învățarea pe de rost a cântărilor Sfintei Liturghii (pe glasul V și pe glasul VIII) și a cât mai multor tropare (ale Învierii, pe opt glasuri, cele de la praznice ori cele de obște, ale sfinților). Acest lucru este posibil printr‑o lucrare autodidactă, prin studiu și prin cât mai multă audiție. În acest sens, pe portalurile ortodoxe din România putem găsi multe înregistrări psaltice ale unor coruri consacrate, și uneori chiar cursuri de muzică psaltică. Dar toate acestea trebuie să fie împletite cu practica la strană și cu rugăciunea.

La o astfel de nevoință îndemna Sfântul Părinte Porfirie Kavsokalivitul, zicând: „Credința noastră este desăvârșită, profundă și înțelept gândită. Simplitatea e cea mai de preț. Așa să vă nevoiți în viața duhovnicească, simplu, gingaș, fără silire. Sufletul se sfințește și se curățește prin cercetarea cuvintelor Părinților, prin învățarea pe de rost a Psalmilor, a versetelor scripturistice, cu ajutorul muzicii psaltice și al rugăciunii. Dăruiți‑vă deci acestor lucruri duhovnicești și lăsațile deoparte toate celelalte.”⁶. Iar acest sfat nu este îndreptat doar către preoți, diaconi sau către cântăreți, ci către tot creștinul care dorește să se mântuiască. 

Note: