Apare cu binecuvântarea Înaltpresfinţitului Părinte Mitropolit Iosif

Cauta in site
Adaugat la: 10 Decembrie 2021 Ora: 15:14

De ce nu se folosesc instrumentele muzicale în cultul Bisericii Ortodoxe? (I)

Cultul creștin al primelor veacuri a fost în strânsă legătură cu cel iudaic, cel din urmă lăsând o amprentă importantă asupra celui dintâi.

Este de ajuns să amintim că cea mai folosită carte liturgică din cultul creștin este până astăzi Psaltirea, una dintre cărțile vechi-testamentare. De asemenea, nu pot fi trecute cu vederea modul de a cânta al primilor creștini, care era o prelungire sau ceva asemănător cântării sinagogale (din acest tip de cântare avea să derive cântarea ecfonetică sau recitativă din tradiția muzicală bizantină), lecturile din Vechiul Testament, care se făceau în cadrul unor slujbe în vederea pregătirii catehumenilor (lucru care s-a restrâns după desființarea catehumenatului, în veacul al V-lea, dar de la care s-au păstrat ca mărturie lecturile sau paremiile din perioada Postului Mare și cele din ajunul unor mari sărbători); apoi modul în care s-a împărțit spațiul eclesial – pronaos, naos, altar, ca împlinire a celor prefigurate prin templu (curte, sfânta și sfânta sfintelor); în fine, lucrurile sacre care se găsesc pe altarul unei biserici creștine: Evanghelia, Crucea și Sfânta Împărtășanie – ca antitipuri ale celor ce se găseau în Sfântul Chivot, Decalogul, toiagul lui Aaron ce odrăsilise și mana cerească cu care poporul evreu fusese hrănit în pustie, iar lista ar putea continua…

Cu toate acestea, foarte multe practici religioase, dar și prescripții vechi-testamentare, nu au fost asumate și continuate de creștini, pentru că reprezentau „umbra legii”, adică erau preînchipuiri a celor ce aveau să vină prin Mântuitorul Hristos în „legea harului”, ori erau lucruri care îi priveau exclusiv pe evrei. Aici putem da câteva exemple: sabatul, jertfirea de animale, tăierea împrejur (circumcizia), împărțirea animalelor în curate și necurate, utilizarea instrumentelor muzicale în cult, utilizarea azimei (pâine nedospită), rânduielile de curățire a omului în anumite situații particulare etc.

Dintre acestea, ne vom opri în cele ce urmează asupra subiectului privind utilizarea instrumentelor muzicale în cultul iudaic și neutilizarea lor în cadrul liturgic al Bisericii Ortodoxe.

Parcurgând Psalmii lui David, am observat poate că în unii dintre aceștia sunt menționate sau descrise diferite instrumente, ba chiar găsim anumite îndemnuri de a le folosi în acompanierea rugăciunii sau a cântării: psalteriu cu zece strune (Ps. 32), psalteriu înfrumusețat cu alăută (Ps. 80), trâmbițe ferecate și trâmbiță cu corn (Ps. 97) ş.a. 

Poate că cel mai cunoscut psalm este Psalmul 150, ale cărui versete se cântă recitativ dimpreună cu Laudele, la slujba Utreniei: „Lăudați pe El în glas de trâmbiță, Lăudați pe El în psaltire și alăută, Lăudați pe El în timpane și-n horă, Lăudați pre El în strune și-n organe, Lăudați pre El în chimvale bine răsunătoare, Lăudați pe El în chimvale de strigare”. 

Aceste texte, ca și altele din Vechiul Testament, arată că evreii întrebuințau instrumentele muzicale în cult, iar muzica lor era nelipsită la marile sărbători (Paștile, sabatul, sărbătoarea corturilor, anul sabatic, anul jubileu, lunile noi și alte sărbători de după întoarcerea din exilul babilonian) și la aducerea jertfelor.1   

La templul iudaic erau două trâmbițe de argint făcute din porunca lui Dumnezeu. Ele se foloseau și cu alte ocazii decât cele prilejuite de slujbele religioase (Numeri 10, 10). Când se suna din amândouă trâmbițele venea toată mulțimea la cortul sfânt, iar când se suna dintr-una trebuia să vină numai căpeteniile poporului Israel (Numeri 10, 3-4). Aceste trâmbițe sunau și în vreme de război, pentru a aminti lui Dumnezeu să aibă grijă de poporul ales (Numeri 10, 9).

În timpul lui David – când muzica instrumentală, alături de cântările de psalmi, luase dimensiuni grandioase – aflăm că se întrebuințau în cult harfa, țițera și talerile (I Cronici 15, 16; 16, 5).  

În afară de acestea, în cult se mai foloseau și alte instrumente din cele trei mari categorii cunoscute: 

a) instrumente de suflat: mașrochita (Daniel 3, 5, 5, 10, 15), un fel de fluier care se folosea și în muzica profană; chalil, fluier sau flaut (a fost introdus în cult în perioada Talmudului și acompania refrenul Aleluia la Paște (I Samuel 10, 5; Isaia 30, 29; I Regi 1, 40; Ieremia 48, 36; Matei 9, 23); șofar, o goarnă alcătuită dintr-un corn de berbec, prin care poporul era chemat la pocăință (Ioil 2, 1), dar care anunța și marile pericole sau calamități (Amos 3, 6; Ezechia 30, 6), eliberarea soldaților din luptă (II Samuel 2, 28) etc.; chațoțera, un fel de trâmbiță dreaptă făurită din argint. Cu aceasta i-a poruncit Dumnezeu lui Moise să cheme poporul la sărbătoare, la sacrificii și ori de câte ori cortul mărturiei era pus în mișcare. La început erau doar două, mai târziu numărul lor a crescut până la 100-120 (I Paralipomena 15, 24; II Cronici 5, 12). La sfințirea Templului lui Solomon s-a cântat din chațoțeră și de asemenea la resfințirea acestuia din timpul lui Iskia (Osea 5, 8). 

b) instrumente cu coarde: chinor, un fel de cobză cu 4 coarde (făcute din ațe împletite sau din intestine de animal). Când Saul era cuprins de duhul cel rău îl chema pe David să-i cânte la acest instrument și astfel alunga duhul (I Samuel 14, 23); nebel (psaltirion), un instrument cu 10 coarde cu care se acompaniau diferite cântări și mai ales psalmii („Dumnezeule, cântare nouă îți voi aduce, din harpă cu 10 strune îți voi psalmodia” – Ps 144, 9).    

c) instrumente de percuție: tof, tamburină sau timpan, alcătuit dintr-un cerc de lemn sau de fier peste care era întinsă o piele de animal (folosit la templu, dar și în alte împreujurări, mai ales de către femei; cf. Ieșire 15, 21, Jud. 11, 34 și I Samuel 18, 6-7); țelțelini, un fel de discuri care se loveau unul de altul, pe care le aveau în grijă superiorii celor trei coruri de la templu și cu care băteau tactul (II Samuel 6, 5); menamim2 (sistru), un instrument de percuție alcătuit din două baghete de metal, îndoite la vârf iar la celălalt capăt formând un mâner cu mai multe verigi de fier, care scoteau un sunet zornăitor când erau mișcate; șalișim (trianglu), un instrument de percuție folosit foarte rar la templu.

Am enumerat toate aceste instrumente pentru a înțelege care era atmosfera muzicală de la templu, dar mai ales pentru a ne da seama că din toate aceste instrumente niciunul nu a fost preluat de creștini și transmis mai departe în cult; se îngăduia cel mult  a se cânta cu unele dintre acestea – spre exemplu, psaltirionul – la agapele frățești care aveau loc în afara lăcașului de cult, după cum aflăm de la Clement Alexandrinul.

Motivele sunt mai multe: în primul rând, în Sfânta Scriptură nu avem mențiuni cu privire la faptul că Mântuitorul sau Apostolii și-ar fi acompaniat rugăciunile cu vreun instrument. În al doilea rând, Părinții Bisericii din primele veacuri arată pe alocuri de ce utilizarea instrumentelor nu-și mai are loc în cultul creștin: pentru că omul este chemat ca prin toate mădularele lui să-L slăvească pe Dumnezeu ca și cu niște „organe cuvântătoare”. În acest sens, este edificator un text al Sfântului Ioan Gură de Aur, prin care interpretează Psalmul 150: „(Psalmistul) aminteşte toate instrumentele de cântare şi porunceşte ca prin toate să fie adusă cântare, înflăcărând inima lor şi trezindu-i. Aşa cum iudeilor le porunceşte să aducă laudă prin toate instrumentele muzicale, aşa ne porunceşte nouă să Îl lăudăm pe Dumnezeu prin toate mădularele noastre, prin ochi, prin limbă, prin auz şi prin mâini. Ceea ce arată şi Pavel zicând: «Să înfățişaţi trupurile voastre ca pe o jertfă vie, sfântă, bineplăcută lui Dumnezeu ca închinarea voastră cea duhovnicească.» (Rm 12, 1). Căci şi ochiul laudă când nu priveşte la cele neîngăduite, şi limba, când cântă psalmi, şi auzul, când nu primeşte cântecele rele, nici clevetiri ale aproapelui, şi cugetul, când nu unelteşte vicleşuguri, ci revarsă numai dragoste, şi picioarele, când nu aleargă la rău, ci spre rânduirea faptelor bune, şi mâinile, când nu se întind la răpire, la lăcomie şi la lovituri, ci spre milă şi spre ajutorarea celor nedreptățiți. Atunci omul devine alăută bine acordată, aducând lui Dumnezeu o cântare duhovnicească plină de armonie. Şi instrumentele acelea le-a îngăduit pentru slăbiciunea lor, ca să-i îmblânzească spre dragoste şi armonie şi să trezească mintea lor să facă cele de folos cu plăcere, vrând să îi aducă la multă sârguinţă printr-o astfel de călăuzire a sufletului. Dumnezeu, cunoscând trândăvirea şi nepăsarea lor, a meşteşugit prin această înţeleaptă metodă să îi trezească pe ei amestecând la osteneala râvnei lor plăcerea cântării.”3.  

Încă şi mai înainte, Clement Alexandrinul (cca. 150-215 d.Hr.) a arătat același fel de înțelegere cu privire la agapele frățești și la veselia adusă de muzica instrumentelor, pe care le vede ca venind din sfera păgânismului: „ Duhul, despărţind slujba cea dumnezeiască de acest ospăț (de agapă), cântă: «lăudaţi-L pe El, în glas de trâmbiță» (Ps. 150, 3), că în glas de trâmbiţă va învia pe morţi. «Lăudaţi-L pe EI, în psaltire» (Ps. 150, 3), pentru că limba este psaltirea Domnului. «Şi în alăută, lăudaţi-L pe El.» (Ps, 150, 3); prin «alăută» să înţelegi gura, în care Duhul lovește cu pana. «În timpane şi în horă lăudaţi-L pe El.» (Ps. 150, 4); prin sunetul pe care-l scoate pielea timpanului, Duhul arată Biserica ce cugetă la învierea trupului. «În strune şi organe lăudaţi-L pe El.» (Ps. 150, 4); Duhul spune că trupul nostru este un organ muzical, iar nervii trupului sunt strune, prin care trupul a primit o tensiune armonioasă şi scoate sunete omenești, când este atins de Duhul. «Lăudaţi-L pe El în chimvale răsunătoare.» (Ps. 150, 50); Duhul spune că limba este chimval care răsună cînd buzele sunt lovite. De aceea, Duhul a strigat către omenire: «Toată suflarea să laude pe Domnul!» (Ps. 150, 5), pentru că Dumnezeu a ajutat toată suflarea pe care a făcut-o. 

Omul este, cu adevărat, un instrument muzical de pace: toate celelalte instrumente muzicale, de le vei cerceta, le vei găsi sau instrumente muzicale de război, sau instrumente muzicale care aprind pofta, sau instrumente muzicale care aţâță dragostea, sau instrumente muzicale care înverșunează mânia. În războaiele lor, tirenienii se folosesc de trâmbiță, arcadienii de fluier, sicilienii de harpă, cretanii de liră, lacedemonienii de flaut, tracii de corn, egiptenii de timpan, iar arabii de chimval. Noi ne folosim de un singur instrument muzical, de Cuvânt, singurul făcător de pace; cu El cinstim pe Dumnezeu; nu-L cinstim cu psaltirea cea veche, cu trâmbiţă, cu timpan și cu flaut, de care aveau obiceiul să se folosească cei deprinşi cu războiul și cei care dispreţuiau frica de Dumnezeu la serbările lor, pentru ca, prin ritmurile unei astfel de muzici, să le trezească moleșeala sufletului lor.”4.  

Astfel stând lucrurile în privința folosirii instrumentelor la agapele frățești, ne putem da seama în mod limpede că era imposibil să fie îngăduită folosirea lor în cult.   

Note:

1. Pentru a cunoaște mai în detaliu sărbătorile sabatice, cele anuale, dar și alte sărbători ale evreilor, ca și cultul evreiesc în general, recomandăm lucrarea pr. prof. dr. Petre Semen, Arheologia biblică în actualitate, Editura Trinitas, Iași, 2008, pp. 241-260.
2. Instrument preluat de la egipteni.
3. Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Psalmi, Editura Doxologia, Iași, 2011, pp. 764-765.
4. Clement Alexandrinul, Pedagogul, II, cap. 4, „Cum trebuie să ne purtăm la ospețe (agape)”, în P.S.B., vol. 4, trad. Dumitru Fecioru, EIBMBOR, BucureȘti, 1982, pp. 253-254.
Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Site-ul www.apostolia.eu este finanţat de GUVERNUL ROMÂNIEI - Departamentul pentru Românii de Pretutindeni

Conținutul acestui website nu reprezintă poziția oficială a Departamentului pentru Românii de Pretutindeni

Departamentul pentru rom창nii de pretutindeni