În tradiția liturgică universală, atât în Răsărit cât și în Apus, timpul pascal are două perioade: prima parte este o prelungire a sărbătorii Paștelui, cea de-a doua anunță Cincizecimea și are în centru taina apei, unul dintre simbolurile persoanei și economiei Sfântului Duh. Evanghelia celei de-a cincea duminici după Paști, a Samarinencei (Ioan 4, 4-42) este o frumoasă ilustrare în acest sens. Dar aș vrea să mă opresc astăzi asupra altor două aspecte : întâlnirea extraordinară între Hristos și femeia samarineancă și admirabila pedagogie a lui Hristos. Episodul este raportat doar de Sfântul Ioan, și este o pericopă deosebit de lungă.

Hristos părăsește brusc Iudeea pentru a merge în Galileea și trebuie să treacă prin Samaria. Face o oprire către prânz la Sichem[1], și în timp ce apostolii pleacă să caute merinde, se întâmplă ceva minunat și neașteptat: o întâlnire cu o femeie din partea locului care venise să ia apă de la "puțul lui Iacov"[2]. Totul este extraordinar în această întâlnire întâmplătoare. Era absolut imposibil ca această femeie să vină către Iisus și să-i vorbească, mai întâi pentru că era o femeie (o femeie nu putea să se apropie de un rabbi : îi transmitea întrebările printr-un bărbat, de unde marea mirare a apostolilor de a-L vedea discutând cu o femeie, dar nu îndrăznesc să-I spună nimic) și apoi pentru că era eretică[3]. Cum ea nu poate să vină către El, Iisus vine către ea; și cum ea nu poate să-i vorbească, Iisus îi vorbește. Åži ce îi spune: "dă-mi să beau"! Lucrul cel mai anodin în plan omenesc, dar extraordinar în plan duhovnicesc: Dumezeu cere de băut făpturii Sale! E răsturnarea valorilor. Hristos îi cere de băut pentru că e obosit de drumul făcut pe jos, și pentru că Îi este sete, ca om care a primit să poarte în Trupul său urmarea căderii. Dar în această sete a lui Hristos este și un aspect simbolic: Îi este sete de mântuirea oamenilor.

Ar fi putut să nu se întâmple nimic. Hristos aruncase nada: peștele ar fi putut să nu muște. Femeia ar fi putut să nu răspundă, din teamă sau din neînțelegere (ar fi putut să-și spună: nu sunt decât o biată femeie samarineancă, ce am eu cu acest rabin evreu?) sau ar fi putut să-i dea doar să bea, fără să spună un cuvânt. Dar aici se va petrece ceva: femeia va lua frânghia care i se întinde. Va răspunde cu cuvinte potrivite, și se va înfiripa un dialog între ea și Hristos, între om și Dumnezeu. Este întâlnirea vieții ei și nu o va lăsa să scape[4].

Dialogul este savuros pentru că folosesc aceleași cuvinte dar nu cu același sens. E un fel de quiproquo care se va dovedi pedagogic: Domnul aduce puțin câte puțin pe femeie la înțelegerea marii taine duhovnicești a apei. Dar dialogul s-a adâncit așa curând pentru că primul răspuns al lui Hristos este surprinzător. Nu îi face o lecție de morală, nici un rezumat din Tora, ci îi deschide inima ("dacă ai cunoaște darul lui Dumnezeu…"). Este un moment emoționant, aproape tandru, ca și cum Dumnezeu și-ar destăinui inima în fața acestei femei. Iar inima ei este atinsă de simplitatea lui Dumnezeu. Åži atunci ea continuă să-i pună întrebările potrivite.

            Apoi deodată, Domnul introduce un nou element, care poate descumpăni: "cheamă pe bărbatul tău". Aceasta ar fi trebuit să provoace o ruptură de dialog. Dar era nevoie ca Domnul să dea Samarinencei ceva care să o facă să înțeleagă că El este Mesia. Fără să fi abordat problema bărbatului, ar fi fost greu să-i vorbească de viața ei personală. Răspunsul femeii (care nu a mințit, dar nu a spus tot: răspunsul ei este sibilinic). I-a îngăduit să o facă: iar ea a înțeles pe dată că era un "prooroc". Åži Domnul continuă să o inițieze până pe culmile teologiei. Atunci ea pune întrebarea ultimă (sau mai degrabă și-o pune dinaintea lui Iisus, pentru că nu îndrăznește să I-o pună direct :« știu că are să vină Mesia …. »). Văzând că era pregătită, Domnul îi face această revelație extraordinară : « Eu sunt Mesia ». El care nu a spus nimic cărturarilor și fariseilor, și care a tăcut dinaintea lui Irod și a lui Pilat, Se descoperă acestei femei samarinence ca fiind Mesia! Este uimitor. Domnul se descoperă nu celor înțelepți și inteligenți, ci celor mici și smeriți, celor care au o inimă pregătită, și care luptă.

Există mai multe învățăminte importante în această emoționantă și minunată întâlnire.

Putem admira aici libertatea suverană a lui Hristos, pe care o manifestă adesea în Evanghelie, dar mai ales aici. Hristos distruge tabu-urile, regulile, canoanele, obiceiurile, formalismul, conformismul. El nu va înceta să spună de-a lungul întregii Sale vieți pământești că legea e făcută pentru om și nu omul pentru lege, că adevărata lege e cea interioară și nu cea exterioară, că trebuie să luăm aminte mai mult la conținut ca la vas, la duh mai mult ca la literă, dar degeaba. El va fi urât de preoții din poporul Său pentru libertatea Sa! Dar preoții din poporul Său nu-L vor primi ca Mesia, pe când Samaritenii, urmând acestei femei, L-au primit ca pe « Mântuitorul lumii ». Ce lecție admirabilă! Åži e o lecție și pentru noi, Biserica, pentru greutatea și formalismul nostru ecleziastic, pentru obiceiurile noastre, care fac adesea ca esențialul să fie lăsat la o parte: relația personală și liberă a omului cu Dumnezeu.

Celălalt aspect remarcabil este lupta femeii samarinence: Domnul a aruncat plasa, nada: ea a mușcat și s-a luptat. A pus întrebările potrivite și a dat deasemenea răspunsuri potrivite. Când dialogul a riscat să se întrerupă, Domnul l-a relansat cu un nou element. S-a stabilit un fel de dialectică constructivă care a îngăduit lui Hristos să aducă treptat această inimă pregătită la o cunoașterea din ce în ce mai înaltă a tainelor celor de sus, pentru a atinge în cele din urmă vârful, revelația că El este Mesia, Mântuitorul lumii. Există o sinergie admirabilă între Samarineancă și Hristos: Hristos voia să o mântuiască, dar și ea a vrut să fie mântuită.

Tradiția hagiografică orientală va da un nume Samarinencei: ea este introdusă în Minei cu numele de « Fotini » (cea luminată[5]), a cărei sărbătoare este pe 26 februarie la greci și pe 20 martie la slavi (și în Occident).

Sfânta Fotini Samarineanca să ne ajute să trecem de la taina focului (Hristos înviat) la cea a apei, adică a Duhului, care se face în inima noastră izvor dătător de viață!

Pr. Noël Tanazacq, Paris