Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Române a Europei Occidentale si Meridionale
Revista de spiritualitate ortodoxa si informare - www.apostolia.eu
(Mt 10, 16‑23)
Hristos rostește adesea, în Evanghelie, cuvinte izbitoare, logia dumnezeiești care se aseamănă cu apoftegmele Părinților Bisericii sau cu proverbele, de altfel prezente în toate culturile. Este vorba despre fraze care sintetizează adevăruri fundamentale în cuvinte puține, bogate în semnificații, într‑o formă literară apropiată de poezie şi ușor de ținut minte. De pildă, în literatură, avem „morala” fabulei, fraza de final, adevărat cuvânt de înțelepciune. La fel se întâmplă şi în cazul de faţă. Toată lumea poate reține cu uşurinţă această frază, care face acum parte din cultura universală. Conținutul său – antinomic – este de o mare bogăție duhovnicească, dar nu este ușor de înțeles. Asta vom încerca să facem aici.
Să situăm mai întâi această frază în contextul său evanghelic. Ea face parte din „Cuvântul misionar” pe care Hristos îl ține celor Doisprezece, și care nu este raportat în întregime decât de Sf. Matei (10, 5‑40). Găsim o parte din el şi la Sf. Marcu (6, 7‑13) și la Sf. Luca (9, 1‑6), însă apoftegma dumnezeiască din titlu nu se află decât la Sf. Matei.
Ne aflăm probabil spre mijlocul apostolatului lui Hristos, căci a fost nevoie mai întâi ca Apostolii să fie ei înșiși evanghelizați și formați. Ei au trăit cu Rabbi în casa din Capernaum, L‑au urmat în călătoriile Sale misionare, au ascultat cea mai mare parte a cuvintelor Lui, dintre care cel mai important este cuvântul de început („Predica de pe munte”), numeroase pilde (al căror înțeles uneori Învățătorul îl explică pentru ei), L‑au văzut săvârșind numeroase minuni, dintre care unele vindecări uluitoare, izbăvind îndrăciți, înviind morți, dând sfaturi oamenilor, mângâindu‑i pe cei necăjiți. Au putut discuta adesea cu El (îi vedem în Evanghelie întrebându‑L neîncetat pe Iisus), au văzut cum trăia, în cumpătare, rugăciune și simplitate, și cum se purta cu oamenii.
De fapt, Hristos a petrecut mult timp cu ei pentru a‑i forma. Acest lucru nu era necunoscut în Israel, unde marii rabini erau adesea înconjurați de ucenici. Exista însă o mare diferență privind alegerea ucenicilor. Evanghelia, care este axată pe persoana lui Mesia‑Hristos, pe învățătura și lucrările Sale (minunile și mântuirea lumii), nu ne dă multe informații despre persoanele care Îl înconjurau pe Domnul1, însă tradiția ne îngăduie să aflăm ceva mai multe. Apostolii veneau din toate păturile sociale, biologice și culturale (tineri și bătrâni, căsătoriți și celibatari, muncitori și oameni cultivați), însă erau, în cea mai mare parte, oameni modești (artizani) și galileeni (9 din 12), lucru rar în Israel, căci galileenii erau disprețuiți.
De la un moment dat încolo, spre sfârșitul vieții Sale publice, Domnul va avea nevoie de ajutor, deoarece nu putea să meargă peste tot, să ajungă la toți, nici să le facă pe toate singur, om fiind2. Era nevoie să‑i pună și pe ei la treabă, pentru a începe să învețe apostolatul, misiunea lor viitoare de evanghelizare a lumii.
Aşa că, înainte de a‑i trimite în toată Galileea, apoi în tot Israelul, le va da indicații precise, sfaturi și avertizări. Îi va pregăti, ca un bun Învățător care se îngrijește de lucrătorii Săi. Tradiția ne spune că, la Capernaum, i‑a luat de‑o parte și că această întâlnire de lucru a durat mult timp. Lucru care dovedeşte că misiunea lui Hristos pe pământ nu s‑a făcut prin improvizare și că nu a fost un soi de romantism umanitar. Ea a fost gândită, pregătită și îndeplinită cu atenție. Domnul a recrutat mai întâi o echipă de 12 persoane3 (nici prea mulţi, nici prea puţini), a stabilit rânduieli de viață de obște, flexibile din punct de vedere formal, dar puternice din punct de vedere duhovnicesc, le‑a arătat vreme de aproape un an și jumătate Cine era cu adevărat, cum Se purta și cum trăia, care era doctrina Sa și scopul venirii Lui pe pământ. Odată formați prin experiență, Hristos le dezvăluie un plan de misiune4 gândit cu maturitate.
Nu trebuie să uităm că Iisus Hristos este Dumnezeu desăvârșit și om desăvârșit. Or un om desăvârșit, deci deplin5, are în mod firesc daruri nemăsurate: este puternic (fizic și psihic), frumos, înțelept și mai ales inteligent. Hristos are o inteligență omenească excepțională, unită cu atotputernicia dumnezeiască într‑o conlucrare desăvârșită6.
Sf. Matei dă mai întâi lista precisă a Apostolilor, care slujește de arhetip, căci Marcu și Luca dau și ei una, însă într‑o ordine diferită.
Prima parte a cuvântuluise referă la conținutul însuși al misiunii (ceea ce trebuie să propovăduiască: „S‑a apropiat Împărăția Cerurilor” [Mt și Lc], „pocăiți‑vă” [Mc 6, 12]...), apoi la locurile în care să meargă și către cine trebuie să meargă („oile cele pierdute ale casei lui Israel” și nu păgânii (Neamurile) ori Samarinenii, pentru că nu a sosit încă vremea, căci este prea greu pentru ei, care sunt evrei evlavioși), dar și ceea ce trebuie să săvârșească în plus: să vindece bolnavi, să învieze morți și să alunge demoni, adică să facă minuni. Și știm că le‑a dat pentru aceasta puteri dumnezeiești [Mt 10, 1; Mc 6, 7; Lc 9, 1], căci minunile stau mărturie pentru a da seamă de adevărul cuvântului lor, care vine de la Dumnezeu. De fapt, El le cere să facă ceea ce El însuşi face. Sf. Marcu ne arată că îi trimite doi câte doi (Mc 6, 7), ceea ce este potrivit și prudent.
Şi îi sfătuiește să nu se încurce cu bagaje, probabil pentru că această misiune este localizată geografic (în Galileea) și că se vor întâlni cu Învățătorul lor la Capernaum, de fiecare sabat. Avem o mărturie la Sf. Marcu în care vedem că Apostolii dau seamă lui Iisus de misiunile lor, iar El îi ia de‑o parte pentru a se odihni, fiindcă e prea multă lume și prea mult du‑te‑vino în casă (Mc 6, 30‑32). Le mai arată și care va trebui să fie purtarea lor (să se ducă la oameni vrednici, deci care, a priori, se tem de Dumnezeu, să aducă pacea și să trăiască împreună cu ei). Iar dacă nu sunt primiți, să plece, să părăsească acea casă sau acel sat „scuturându‑și praful de pe sandale”, pentru ca răutatea acelui loc să nu rămână pe tălpile lor (este un gest de curățire) și să nu le spurce faptele (picioarele sunt simbolul faptelor, al drumului care trebuie făcut).
După ce le‑a dat toate aceste indicații „pozitive”, urmează avertizările. „Iată, vă trimit pe voi ca pe niște oi în mijlocul lupilor.” Adică vă trimit la luptă. Sf. Ioan Gură de Aur spune: „Iisus îi trimite la război”7. E greu… Iisus nu le ascunde nimic. Trebuie mai întâi să înțelegem această frază la primul nivel, cel concret și biologic. Oaia, femela berbecului, poartă bogății deosebite: lâna (care îngăduie înveșmântarea goliciunii și aduce căldură), laptele (care este un aliment foarte bogat), carnea (care este plăcută la gust, fără multe toxine), și mai ales, după ce a fost însămânțată de mascul, oaia poartă mielul în pântecele său și îl zămislește. Oile trăiesc în turmă, însă trebuie mereu să fie călăuzite de un păstor, sunt pașnice și blânde din fire și nu se hrănesc decât cu vegetale. Hristos folosește deci adesea acest simbol pentru a‑i desemna pe oamenii credincioși lui Dumnezeu, al căror destin este de a zămisli, după trup, pe Fiul lui Dumnezeu. Maria a săvârșit lucrul acesta și trupește și din punct de vedere istoric, însă fiecare credincios este chemat să facă acest lucru din punct de vedere tainic. El însuși este numit de Ioan Botezătorul „Mielul lui Dumnezeu”, și astfel Se numește și El pe Sine.
Lupul este un prădător de temut. Lupii trăiesc în haite și atacă adesea oile, le ucid și le mănâncă8. Ei au o tactică inteligentă: se adună și îi atacă pe cei slabi. Lupii sunt simbolul demonilor, care au aceeași tactică: toți împotriva unuia9, și de preferință unul slab, precum oamenii care îi ascultă și îi urmează pe demoni.
Hristos Se va defini pe Sine ca „Păstorul cel Bun”, care se îngrijește de turma Sa, care merge în căutarea oii rătăcite, un păstor curajos, căci înfruntă lupii și se luptă cu ei (spre deosebire de cei năimiți, care fug). El îi previne deci pe ucenicii Săi: veți cunoaște aceeași soartă ca Mine („nu este slugă mai presus decât Stăpânul său”, va spune în urmarea cuvântului). Veți fi tratați ca Mine, adică rău.
Însă, de îndată ce a prorocit aceste dureri și suferințe, le aduce un antidot: „Fiți deci prudenți ca șerpii și simpli ca porumbeii”. Această apoftegmă este dificilă, pentru că are mai multe sensuri, este antinomică și poate fi înțeleasă greșit. Să începem prin a încerca să înțelegem sensul cuvintelor. În legătură cu șerpii, termenul grec, phronimos, și cel latin, prudens, înseamnă ager, prudent, de bun simț, inteligent, prevăzător, competent, înțelegător, înțelept. În ceea ce îi privește pe porumbei, termenul grec akeraios, și cel latin, simplex, înseamnă nevinovat, simplu, fără amestecare, neatins, firesc, fără ocolișuri, întreg, nestricat, fără pată, inocent [Sf. Efrem], curat.
Putem deci să înțelegem acest logion în două feluri: primul este firesc și practic (în spiritul exegezei antiohiene). Un șarpe este inteligent și „viclean” [ager]: știe să se ferească de atacuri și să lovească unde trebuie și când trebuie. Este eficient. Faceți la fel și pe plan duhovnicesc. Sunteți în fața unui dușman inteligent, purtați‑vă cu inteligență. Faceți ca Mine atunci când M‑a ispitit Satana și l‑am biruit10. Și în același timp, în inima voastră rămâneți „drepți”, cum ar spune Ioan Botezătorul, fără ocolișuri, integri, asta vă va apăra lăuntric. Toate acestea sunt exacte și dezvoltate de către Părinții Bisericii. Însă dificultatea vine din faptul că această exegeză poate fi interpretată într‑un sens greșit, căci un șarpe este viclean, simbol al perversității și al răutății, iar un om integru ar putea să nu înțeleagă sfatul și să‑l respingă, spunându‑și „vreau să‑mi păzesc conștiința”. Pe de altă parte, a fi „simplu” sau „nevinovat” poate însemna în zilele noastre a fi idiot11.
Există şi o altă exegeză, simbolică și teologică (în duhul exegezei alexandrine), care ne poate feri de această capcană. Sprijinindu‑ne pe Părinți și pe tradiția duhovnicească a Bisericii, îndrăznim să mergem mai departe și să propunem o exegeză puțin diferită, care se bazează pe Vechiul Testament.
Dacă Satana s‑a strecurat în pielea unui șarpe, a făcut‑o pentru că acest animal era un simbol al înțelepciunii. Aproape toate civilizațiile precreștine l‑au văzut astfel12. Este evident că dacă Satana – heruvimul Satanael, cel căzut, cea mai mare inteligență pe care a creat‑o Dumnezeu – s‑ar fi arătat Evei așa cum era din punct de vedere duhovnicesc, adică neascultător, mândru, rău, mincinos și pervers, nu numai că Eva nu l‑ar fi ascultat, dar nici măcar nu s‑ar fi uitat la el. Pentru ca păcatul să fie posibil, trebuie să trezească o dorință. Numeroși Părinți ai Bisericii confirmă această exegeză. Acest lucru este confirmat de însăși Scriptura: când evreii au păcătuit în pustie „vorbind împotriva lui Dumnezeu și a lui Moise”, pentru că nu aveau nici pâine, nici apă, Dumnezeu a trimis o pedeapsă îngrozitoare: șerpi arzători (seraph) foarte veninoși; iar după ce poporul s‑a pocăit și Moise I‑a cerut lui Dumnezeu un antidot, Domnul l‑a îndemnat să facă o cruce (un tau, adică un T) şi să pună pe ea o sculptură de bronz reprezentând un seraph. Moise trebuia să‑l înalţe dinaintea poporului13 pentru a‑i vindeca pe cei care fuseseră mușcați de șerpi (Num 21, 4‑9). Aceasta era preînchipuirea lui Iisus pe Cruce, care împlinește astfel mântuirea lumii și îl izbăvește pe om de robia lui Satana. De altfel, Hristos reamintește această preînchipuire aplicându‑Și‑o Sieși: „Şi după cum Moise a înălţat şarpele în pustie, aşa trebuie să se înalţe [ceea ce însemna răstignirea] Fiul Omului, ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică.” (In 3, 14‑15).
Astfel, fraza Domnului ne amintește că Hristos este Înțelepciunea dumnezeiască desăvârșită, necreată și veșnică, iar șarpele este simbolul ei.
Pe de altă parte, când Duhul Sfânt, trimis de Tatăl ceresc pentru a‑L arăta pe Iisus din Nazaret ca Fiu al Său cel mai dinainte de veci, S‑a pogorât asupra Lui și L‑a „acoperit” în chip de porumbel, albeața-i strălucitoare, libertatea (căci zboară) și frumusețea lui sunt simbolul însuși al Lui, Dumnezeu‑Duhul. El, Duhul care din Tatăl purcede, este cel care păzește făpturile Sale în curăția lor de început și le îngăduie păcătoșilor care se pocăiesc să o regăsească. El este cel „curat” prin excelență, puritatea‑simplitatea dumnezeiască, fără amestecare.
Îndrăznim prin urmare să propunem traducerea următoare: „Fiți deci înțelepți ca șarpele și curați ca porumbelul”, ceea ce nu este împotriva etimologiei și poate fi înțeles într‑o accepțiune treimică. Altfel spus, fiți înțelepți ca Hristos, Șarpele dumnezeiesc, Înțelepciunea dumnezeiască, și curați ca Duhul Sfânt, Porumbelul dumnezeiesc, curăția dumnezeiască. De fapt, regăsim aici aceeași antinomie ca și în traducerea anterioară, pentru că „prudent” și „simplu” sunt antinomice, dar acest lucru e mai lămurit și apropiat de persoanele dumnezeiești, Fiul și Duhul. Să tragem concluzia: cel care se aseamănă cu Hristos și cu Duhul L‑a găsit pe Tatăl ceresc, singurul izvor a toate, izvorul înțelepciunii și a curăției, Tatăl Fiului și Însuflătorul Duhului. Trebuie să subliniem că este vorba de o expresie antinomică, indiferent că e vorba de prudență/simplitate sau de înțelep-ciune/curăție, două comportamente radical diferite, pe care trebuie să fim în stare să le avem fără să le despărţim, însă depășindu‑le, adică legându‑le de izvorul lor, lucru specific antinomiei teologice, inițierii în taina treimică dumnezeiască.
Apoi Domnnul dezvoltă avertizările „împotriva oamenilor”, căci această luptă duhovnicească este fără milă și universală (Hristos va spune lucruri asemănătoare proorocind sfârșitul vremurilor). Când veți fi aduși dinaintea judecătorilor mincinoși, încredeți‑vă în Tatăl vostru cel ceresc, iar Duhul Său va vorbi în voi. Familiile omenești vor fi sfâșiate și despărțite pentru că singurul criteriu al adevărului, al bunătății și al iubirii este Dumnezeu însuși. Fie suntem pentru El, fie suntem împotriva Lui. Fiecare va trebui să aleagă de ce parte este14. Iar când termină acest pasaj spunând: „când vă urmăresc pe voi în cetatea asta, fugiți în cealaltă”, ne este dezvăluită înțelepciunea despre care a vorbit (nu vă străduiți să‑i convertiți pe cei care nu vor, lăsați‑i în plata lor, mai bine încercați să salvați ceea ce poate fi salvat).
Sfârșitul este o prorocie a venirii lui Hristos în slavă: „nu veţi sfârşi cetăţile lui Israel până ce va veni Fiul Omului”. Nu veți termina de convertit omenirea până când Mă voi întoarce în slavă, spre a‑i judeca pe oameni și lumea.
Hristos biruitorul să ne găsească credincioși în acea vreme înfricoșătoare și mângâietoare.
Note:
Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale
Site-ul www.apostolia.eu este finanţat de GUVERNUL ROMÂNIEI - Departamentul pentru Românii de Pretutindeni
Conținutul acestui website nu reprezintă poziția oficială a Departamentului pentru Românii de Pretutindeni
Copyright @ 2008 - 2023 Apostolia. Toate drepturule rezervate
Publicatie implementata de GWP Team