Domnul revine atunci asupra înmulțirii histoșilor mincinoși și a prorocilor mincinoși despre care vorbise deja când pomenise despre începutul durerilor (cf. p. 4 în articolului precedent), însă într-un mod mai precis: „căci se vor ridica hristoşi mincinoşi¹ şi proroci mincinoşi¹şi vor da semne mari şi chiar minuni, ca să amăgească, de va fi cu putinţă, şi pe cei aleşi.”; mulți vor veni în numele Meu, zicând: Eu sunt, și vremea s-a apropiat; „ de vă vor zice vouă: Iată este în pustie, să nu ieşiţi; iată este în cămări”, să nu credeţi, să nu vă duceți, să nu-i urmați. Și vor face minunica să amăgească, de va fi cu putință, și pe cei aleși, însă Hristos adaugă „de va fi cu putință” (Nu, din fericire!). Perioadele tulburi sunt mereu favorabile apariției prorocilor mincinoși căci frica și suferința sunt rele sfătuitoare: ele dezvoltă credulitatea și incită oamenii să se arunce în brațele falșilor mântuitori, ale șarlatanilor duhovnicești, însă această perioadă va fi cea mai rea din toată istoria omenească și se va vedea atunci o mare mulțime a acestora. Să nu ne mirăm că vor face minuni, căci și vrăjitorii din Egipt în veacul al XIII-lea înainte de Hristos au făcut minuni asemănătoare cu cele ale lui Moise²... în afară de cele din urmă. Inteligența și puterea demonilor pot să impresioneze și să amăgească mulțimile. Când vedem, în vremurile noastre, dezvoltarea din ce în ce mai mare a sectelor – adesea periculoase – și a diferiților guru (care uneori se iau chiar drept Hristos), care prosperă într-o societate descreștinată, în care oamenii nu mai au niciun discernământ duhovnicesc³, nu putem să ne mirăm de prorocia lui Hristos. Alergăm după acest dezastru duhovnicesc planetar. Tot ceea ce ne spune Domnul înseamnă: trebuie să dobândiți discernământul duhovnicesc înainte să se întâmple toate acestea: lucrați asupra voastră înșivă și fiți gata³. Și sfârșește prin acest avertisment: Însă voi luați seama, iată, v-am spus de mai înainte. Suntem preveniți.

Tot acest discurs despre hristoșii mincinoși și prorocii mincinoși aduce pe Domnul la anticiparea revelației unui aspect al Venirii Sale: „precum fulgerul iese de la răsărit [Orient⁴] şi se arată [într-o clipă] până la apus [Occident], aşa va fi şi venirea Fiului Omului”. Iată o prorocie extraordinară, care nimicește pe prorocii mincinoși: Cea de-a doua Venire a lui Hristos, în slavă, se va petrece într-o clipă, va fi strălucitoare și universală. Nimeni nu-și va mai pune nici cea mai mică întrebare: nu va mai exista niciun singur ateu, niciun singur păgân pe toată fața pământului. Totul va fi dezvăluit. Hristos rostește atunci un cuvânt straniu asupra căruia stăruie întrebări de 2000 de ani: „unde va fi stârvul [Lc: trupul], acolo se vor aduna vulturii” (Mt 24, 28). Părinții nu sunt de acord între ei asupra semnificației acestui cuvânt⁵. Explicația care ni se pare cea mai verosimilă este cea a biblistului Vigouroux⁶: el crede că este vorba de un proverb aramaic (un dicton) al cărei semnificație ar putea fi: va fi evident, nimeni nu va avea a-și pune întrebări, ca vulturii în jurul unui stârv.

„Iar îndată după strâmtorarea acelor zile, soarele se va întuneca şi luna nu va mai da lumina ei, iar stelele vor cădea din cer şi puterile cerurilor se vor zgudui”. Vor fi marirăsturnări cosmice: Pământul va fi aruncat în întuneric, cursul aștrilor va fi tulburat și încurcat unul cu altul. Aceste răsturnări înfricoșătoare – însă care vor cruța Pământul⁷ – vor fi semnul sfârșitului eonului căderii (cf. articolul precedent p.1 și nota 1). Însă mai sunt două alte înțelesuri duhovnicești:

– această răsturnare cosmică va fi simbolul unei imense lupte îngerești, căci Hristos precizează că „ puterile cerurilor se vor zgudui”: va fi vorba de lupta îngerească de pe urmă între Sf. Mihail în fruntea îngerilor lui Dumnezeu și Satana în fruntea îngerilor căzuți, despre care vorbește îndelung Apocalipsa (Apo 12, 7-9, apoi 20, 7-10). Iar Sf. Mihail va învinge pentru totdeauna.

– Pământul nu va mai fi luminat decât de lumina necreată a Fiului Omului (care se arată acum), căci „Hristos este lumina lumii” (In 8, 12).

„Atunci se va arăta pe cer semnul Fiului Omului…”: este vorba, fără îndoială, de Cruce, care va fi luminoasă și vizibilă de peste tot. „… și vor plânge toate neamurile⁸ pământului…”. Toți cei care vor fi încă vii pe pământ vor înțelege că acum este întoarcerea lui Hristos pe Pământ, în slavă, Cea de-a doua și slăvită iarăși venire pentru totdeauna; își vor înțelege greșeala de a fi urmat hristoși mincinoși, de a se fi închinat Fiarei (Anti-Hristul) și de a se fi lepădat de adevăratul și singurul Hristos: și se vor bate în piept ca semn de pocăință. „şi vor vedea pe Fiul Omului⁹ venind pe norii cerului, cu putere şi cu slavă multă. (Mc și Lc: „și vor vedea pe Fiul Omului venind pe nori”).

Această revelație este foarte bogată teologic. La întruparea Sa, Iisus Hristos venise pe pământ discret, într-o indiferență totală, și în sărăcie, în slăbiciunea cea mai desăvârșită a firii Sale omenești (un prunc!), pentru că voia să Se propună Omului și nu să Se impună prin puterea Sa dumnezeiască, după porunca primită de la Tatăl Său ceresc¹⁰. Și de la nașterea Sa, oamenii au vrut să-L omoare (Irod, însă cel care l-a insuflat a fost Satana, căci, dintr-o dată, și-a dat seama că acest copil straniu, născut dintr-o fecioară și fără de tată, putea să fie periculos pentru el: era mai bine să fie ucis fără întârziere …).

Tatăl ceresc a lăsat oamenilor tot timpul¹¹ necesar pentru a primi pe Fiul Său mult-iubit, să se pocăiască și să-L urmeze, pentru a intra în Împărăția Sa. Acum vremea – cunoscută doar de singur Tatăl (pentru că este singurul Izvor a toate și pentru că a pus „vremile … în stăpânirea Sa” – FA 1, 7) – s-a plinit și Fiul Său se întoarce pe pământ cu toată slava Sa necreată, ca „Fiu al Omului”, adică „Dumnezeu-Om”,  pentru a arăta cu adevărat că aceasta a fost voia lui Dumnezeu Tatăl de mai înainte de veci, plinită de Dumnezeu-Fiul, în Dumnezeu-Duhul. Când Hristos prorocește că se va întoarce „pe nori”, aceasta înseamnă că va fi înconjurat de cele nouă cercuri îngerești, ca Dumnezeu, cu Tatăl și cu Duhul.

Și atunci „va şedea pe tronul slavei Sale” (exprimat nu aici, ci puțin mai încolo, la Mt 25, 31 când va face prorocia Judecății celei din urmă): astfel era deja în Ceruri, însă acum Tronul Său este și pe Pământ și împărățește pe Pământ. Însă nu împărățește singur, căci pe acest tron stau dimpreună cu El Tatăl și Duhul, ca în Ceruri, însă nu sunt văzuți, pentru că nu s-au întrupat. Este triumful lui Hristos, după umilințele și suferințele pe care le-a cunoscut pe pământ. Este plinirea planului lui Dumnezeu, sărbătoarea Dumnezeieștii Treimi, în mijlocul omenirii mântuite și a cosmosului restaurat.

Îndată după această „parusie¹²”, începe eonul Împărăției, care nu va avea sfârșit. Îngerii sună din trâmbiță, ceea ce este un semn de victorie, și adună pe cei aleși – pe drepți și pe sfinți – „din cele patru vânturi, de la marginea pământului până la marginea cerului.” (Mc 13, 27), adică pe cei care erau morți și al căror suflet era în Cer, și pe cei care au rămas drepți pe pământ în vremea marilor dureri și care intră în Împărăție fără a fi cunoscut prima moarte (Sf. Pavel face un comentariu remarcabil la aceasta la I Tes 4, 15-17). Pentru ei, este vremea mângâierii după cum se spune la Lc 21, 28: „Iar când vor începe să fie acestea, prindeţi curaj şi ridicaţi capetele voastre, pentru că răscumpărarea voastră se apropie”.

Trebuie să remarcăm că în acel moment Domnul nu vorbește de Judecata din urmă, pentru că va face prorocia imediat după aceasta (la Mt 25, 31-46). Triumful lui Hristos nu este de tip militar sau politic, adică „împotriva” unor dușmani (îngerii și oamenii căzuți), ci este un triumf „pentru”, pozitiv, în sine, pentru că planul lui Dumnezeu s-a împlinit – în sinergie cu voia liberă a Omului – iar omenirea este acum îndumnezeită.

După cum o face adesea, Domnul face atunci o mică întoarcere înapoi, ca și cum ar vrea să îngăduie celor care-L ascultau să „răsufle” puțin, și face o comparație cu natura, lucru care Îi place în mod deosebit, pentru că se adresează unor oameni care trăiesc în mediu agro-pastoral și în ritmul naturii. El le spune: când vedeți smochinul înmugurind și frunzele sale încep a crește, „cunoașteți că vara este aproape”. „Asemenea și voi, când veți vedea toate acestea”, toate aceste orori, această apostazie generală, acești cristoși mincinoși, aceste răsturnări cosmice, acest întuneric astronomic, liniștiți-vă, ridicați-vă lăuntric, căci vara veșnică este aproape, „să ştiţi că aproape este împărăţia lui Dumnezeu” (Lc 21, 31): curând veți fi mângâiați. Domnul are mereu un cuvânt pentru a încuraja pe toți cei care lucrează și luptă, nu părăsește pe nimeni în mijlocul drumului.

Ia adesea pilda smochinului, pentru că acest copac minunat, cu fructe savuroase, are un dublu simbolism: este simbolul Legii, cu frunzele sale mari, care au îngăduit lui Adam și Evei să-și ascundă goliciunea, însă, când nu are roade, este blestemat (cf. a doua zi de Florii, la Mt 21, 18-22). Am putea aproape să spunem că Iisus este Smochinul dumnezeiesc, pentru că a plinit Legea și a dat roadă, mântuind pe Om și aducându-l în Rai.

Domnul termină acest discurs eshatologic printr-o remarcă asupra datei acestor evenimente: „Adevărat grăiesc vouă că nu va trece neamul acesta până ce nu vor fi toate acestea” (Mt, Mc et Lc), ceea ce înseamnă: toate acestea se vor întâmpla înaintea sfârșitului acestui neam. „Acest neam” sunt toți fiii lui Adam și ai Evei, este neamul omenesc căzut (toată omenirea). El nu se va sfârși (adică: nu va atinge numărul prevăzut de Tatăl ceresc, dinainte de a fi fost creată)  până când toate nu se vor întâmpla: există o concomitență între cele două, ceea ce înseamnă că acest sfârșit al vremurilor va privi întreaga omenire.

„Cerul și pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece”. Lumea îngerească și omenirea sunt creaturi ale lui Dumnezeu, a căror existență este relativă. În timp ce cuvintele Mele – Dumnezeu și Cuvânt al Tatălui – sunt veșnice: cuvintele Mele sunt cele care creează toate. Prin aceste două fraze pe care le găsim la cei trei Sinoptici, Hristos afirmă cu tărie că toate acestea sunt ineluctabile: se vor întâmpla, pentru că Dumnezeu Tatăl a hotărât astfel.

„Iar de ziua şi de ceasul acela nimeni nu ştie, nici îngerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl”. Frază înalt teologică, raportată numai de Sf. Matei și Sf. Marcu (doi martori oculari¹³). Părinții Bisericii nu par să creadă aceasta: li se pare de necrezut ca Fiul să nu știe acest lucru. Însă trebuie să înțelegem pe ce plan vorbește Hristos: nu vorbește aici în planul firii dumnezeiești (al esenței dumnezeiești care este una), ci în planul ipostasurilor dumnezeiești. În acest plan, este normal ca cele trei persoane să nu împărtășească tot, pentru că fiecare are un caracter ipostatic care o distinge de celelalte două. Tatăl cunoaște tot ce ține de sfârșit (de finalitate și în special: datele și numerele) pentru că este izvorul și originea a toate, și pentru că a pus „vremile … în stăpânirea Sa”. Nici Fiul, nici Duhul nefiind „izvor”, nu îi privesc acestea. Iată de ce, Hristos zice: „numai Tatăl”. Cât despre îngeri, e ușor de înțeles că este o taină cu adevărat dumnezeiască, și care le scapă.

Descoperirea s-a făcut. Hristos adaugă, la Sf. Marcu și Sf. Luca, un apel la trezvie: „Drept aceea, privegheaţi, că nu ştiţi ziua, nici ceasul când vine Fiul Omului. …Cele ce spun vouă, le spun tuturor: privegheați” (Mt). Ceea ce vă spun, o spun tuturor ființelor omenești până la sfârșitul veacurilor. Aceste lucruri sunt valabile pentru toți: Hristos mi le spune mie, personal. De-am putea să-L ascultăm! Și Domnul Își ilustrează sfatul prin pilda stăpânului plecat în străinătate, și care se întoarce pe nepusă masă. Cuvântul de sfârșit se găsește la Sf Luca: „Privegheaţi dar în toată vremea rugându-vă, ca să vă întăriţi să scăpaţi de toate acestea care au să vină şi să staţi [drepți și nu culcați dinaintea Anti-Hristului] înaintea Fiului Omului.” (Lc 21, 36).

Hristos va dezvolta apoi îndelung această noțiune de trezvie în pilde faimoase (cele zece Fecioare, Talanții…), care constituie o altă parte din Evanghelie, și în acest cadru va face prorocia Judecății celei din urmă (Mc 25, 31-46). Este interesant de văzut că Hristos a prorocit mai întâi întoarcerea Sa în slavă și Venirea Împărăției lui Dumnezeu pe pământ, ceea ce corespunde cu planul lui Dumnezeu, cel dinainte de facere, și apoi Judecata de pe urmă, care este legată de căderea Omului, care nu intra în planul dumnezeiesc.

Note: