Fiecare dintre arătările Sale este în același timp o bucurie și o învățătură teologică. Ele sunt în același timp o confirmare a tot ce învățase și prezisese mai înainte. Vom relata cea de-a treia arătare a Sa, pe malul lacului, în Galileea, care reprezintă o confirmare a pescuirii minunate făcute cu prilejul chemării primilor patru ucenici¹. Sfântul Ioan Evanghelistul², prietenul lui Hristos, care era foarte tânăr în acel moment și care și-a scris Evanghelia cu mult timp după ceilalți trei, la sfârșitul primului secol, a fost martor ocular și este singurul care ne relatează evenimentul: se îngrijește să ne facă o introducere în care precizează împrejurările („Și S-a arătat așa”) – ceea ce nu face aproape niciodată – pentru a ne arăta ce importanță dă acestui eveniment.

„Iisus s-a arătat iarăși ucenicilor Săi”: li Se arătase deja în Duminica Învierii, când stăteau în foișor „de frica iudeilor”³, celor 10 (căci lipseau dintre ei Toma și Iuda, care trădase); li S-a arătat apoi în duminica următoare tuturor celor 11 (cei 10 plus Toma), în același foișor. Iar Sfântul Ioan ne precizează la sfârșitul istorisirii (v. 14) că era „acum a treia oară” când Iisus cel Înviat Se arăta ucenicilor Săi. Dar probabil că acest fapt s-a petrecut înaintea ultimei arătări a lui Hristos înviat „în Galileea, la muntele unde le poruncise” (Mt 28, 16-20), unde Domnul va da Apostolilor porunca de a merge să propovăduiască Evanghelia lumii întregi și să boteze toate neamurile. Există tendința de a crede că această ultimă întâlnire a avut loc imediat după Înviere, dar acest lucru se datorează faptului că Sfântul Matei o relatează abrupt, fără a istorisi diferitele arătări ale lui Hristos înviat, ca o concluzie la Evanghelia sa (Înălțarea nu este relatată decât de Sfântul Marcu și de Sfântul Luca). În realitate, însă, această întâlnire eclezială de căpătâi, pomenită doar de Sfântul Matei, a avut probabil loc către sfârșitul scurtei perioade dintre Înviere şi Înălţare.

Unde s-a petrecut a treia arătare despre care vorbeşte Sfântul Ioan? Nu știm cu precizie⁴. Dar este sigur că a avut loc pe malul Mării Galileii, ceea ce este remarcabil, pentru că este vorba de un loc istoric și simbolic: acolo Domnul îi chemase pe primii patru ucenici, cu trei ani mai devreme.

Cine era acolo? Petru⁵ (numit aici „Simon-Petru”, ceea ce este un fel de a aminti că, la chemarea sa de către Hristos, se numea încă „Simon”), Toma⁶, „numit Geamănul”, Natanael⁷ „din Cana Galileii”, „fiii lui Zevedeu”, adică Iacov și Ioan⁸, „și alți doi ucenici”, care sunt probabil Andrei și Simon Zelotul. Sunt cu totul 7 Apostoli din 11 (lipsesc Matei, Iuda-Tadeu, Filip și Iacov al lui Alfeu, zis cel Mic).

Apostolii sunt puțin debusolați: au fugit de arestarea Învățătorului lor, s-au ascuns în foișor de teama evreilor; au văzut mormântul gol (Petru și Ioan); desigur, L-au văzut pe Hristos înviat de două ori în foișor (în seara de Paște, apoi în duminica următoare), dar nu mai trăiesc în comunitate cu Învățătorul, dragul lor Rabbi Ieshouah. Au inima cam strânsă: nu știu ce e cu ei (e „prea mult”)⁹. „Simon-Petru”, un om pragmatic și plin de iniţiativă, spune: „Mă duc să pescuiesc”, ceea ce, pentru ceilalţi, înseamnă „Mergem la pescuit” (este meseria lor; și este și o alternativă în această perioadă ciudată). Ceilalți ascultă și încuviinţează. Merg la pescuit, se pare că în timpul nopţii („în noaptea aceea”), și se întorc fără nimic, după ce s-au ostenit toată noaptea. „Noaptea” reprezintă mereu căderea Omului, absența Luminii dumnezeiești, nerodnicia, singurătatea... În zori, se întorc obosiți și triști.

Atunci întrevăd de departe („la două sute de coți” [v. 8], adică la aproximativ 100 m) un „om” pe mal, pe care nu Îl recunosc și care li se adresează cu familiaritate, după cum e obiceiul în Orient: „Fiilor…” Ce minune! Hristos, Fiul lui Dumnezeu, este chipul desăvârșit al lui „Dumnezeu-Tatăl”: Îl revelează [„Cel care M-a văzut, a văzut pe Tatăl”], Îi exprimă cugetele [„Eu nu spun nimic de la Mine”]. Tatăl ceresc ne numeşte, prin gura Fiului Său, a Cuvântului Său, care este ceresc și pământesc, „Fii”. Putem considera că Hristos spune „Fii” tuturor creștinilor, și în cele din urmă tuturor oamenilor, din partea Tatălui. Ce fericire să fim copiii unui astfel de Tată, fii ai unui astfel de Dumnezeu! Și adaugă: „Nu cumva aveți ceva de mâncare?”.  Ei răspund: „Nu”. El insistă și le spune: „Aruncați mreaja în partea dreaptă¹⁰ a corăbiei și veți afla”. Aceasta însemna „către larg” (mai înainte, Apostolii aruncau năvoadele în partea stângă, adică spre mal, căci acolo l-au văzut pe acel „om”). Deși nu L-au recunoscut pe Învățătorul, Apostolii ascultă din intuiție, pentru că inima lor memorase cuvintele și gesturile Domnului. Iar plasa se umple cu o asemenea cantitate de pește că nu reușesc să o scoată la suprafață. Atunci o vor trage, cu tot cu prețioasa ei încărcătură, până la mal. Este a doua pescuire minunată pentru ei, în aceleași condiții ca aceea dintâi, care se petrecuse când primii patru Apostoli (Petru și Andrei, Iacov și Ioan) fuseseră chemați de Hristos cu trei ani mai devreme și în același loc, la Marea Galileii. Dar de data aceasta, Sfântul Ioan, care a fost martor ocular al ambelor evenimente, ne dă numărul exact al peștilor mari: 153 (ceea ce reprezintă o cantitate uriașă pentru pescuitul artizanal: între 40 și 50 kg de pește). Sfântul Ioan, care este cel mai apropiat de Hristos, Îl recunoaște imediat pe Învățătorul și șoptește la urechea lui Petru: „Domnul este!”. Sfântul Petru, care „era dezbrăcat”, își încinge repede haina¹¹, din respect pentru Învățătorul, și se aruncă în apă pentru a ajunge la Hristos și, probabil, a se închina dinaintea Lui. Frumoasă atitudine a lui Petru, înflăcărat, voluntar, care se aruncă în apă pentru a merge să-L salute pe Domnul, fără a mai zăbovi, ceea ce amintește frumoasa lui profesiune de credință (Mt 16, 16) și răscumpără oarecum lepădarea publică din vremea Patimii.

Acest eveniment miraculos este remarcabil din mai multe puncte de vedere. Există, mai întâi, o similitudine aproape desăvârșită între cele două pescuiri minunate:au loc în același context geografic, Marea Galileii, care simbolizează lumea căzută și deci câmpul de acțiune al misiunii de evanghelizare a lui Hristos; amândouă au loc ziua (aici în zori), după ce de fiecare dată Apostolii trudiseră fără folos întreaga noapte: ei nu pot face nimic fără Hristos, cele două minuni stau mărturie a aceleiași pedagogii a Domnului: El îi face să pescuiască minunat pe niște pescari profesioniști, care înțeleg pe dată sensul acestei pescuiri. Dar sunt câteva diferențe interesante. Aici nu e decât o barcă, semn al unității Bisericii; Apostolii sunt mai numeroși (prima oară erau doar patru) și mai feluriți (în cazul celei dintâi pescuiri minunate, erau de două ori câte doi frați, care constituiau aceeași echipă de pescari; aici, sunt și Toma, Natanael și Simon, care nu fac parte din această echipă), ceea ce reprezintă mai bine Sinodul Apostolic în diversitatea sa, caracterul lui „sobornicesc”, Petru rămânând șeful echipei (ceea ce se va confirma după puțin timp în cursul întrevederii sale importante cu Hristos); și, în sfârșit, Hristos nu se găsește în barcă: Apostolii trebuie să lucreze ei înșiși, fără prezența personală și vizibilă a lui Hristos, Care va pleca dintre ei în curând (suntem foarte aproape de Înălțare). Este simbolul Bisericii care se naște. Cei 153 de pești mari reprezintă civilizațiile și popoarele care vor trebui evanghelizate (este o noțiune mai largă decât „neamurile”). Trebuie să remarcăm și că, spre deosebire de prima pescuire, plasa nu s-a rupt, căci cuvântul lui Hristos îl mântuiește pe om pentru totdeauna, iar Apostolii nu sunt decât depozitarii lui.

Prima pescuire minunată avea un caracter profetic; Hristos le spusese: veți fi pescari de oameni. Cea de-a doua vine să confirme acest fapt și înseamnă că sfârșitul misiunii pământești a lui Hristos s-a apropiat și că Apostolii vor trebui curând (se apropie Cincizecimea) să preia ștafeta și să propovăduiască Evanghelia în lumea întreagă. Domnul nici măcar nu are nevoie să explice acest lucru, pentru că simbolul pescuirii minunate este o evidență. În schimb, le dă o „foaie de drum”: sunt 153 de popoare/civilizații/culturi, trecute, prezente și viitoare, care trebuie câștigate pentru Hristos.

Apoi Domnul îi cheamă la masă: El pregătise deja focul și adusese pâinea; ei aduc peștele, rodul muncii lor împreunate cu harul. Și împart o masă frățească cu Domnul și Învățătorul lor, simbolizând Euharistia (ca și cele două înmulțiri ale pâinilor și peștilor, care o prevesteau¹²) și Ospățul Ceresc, cel din Împărăție. Asemenea copilului din prima înmulțire a pâinilor, Apostolii oferă peștele, după cum, în Euharistia liturgică ce va să vină, poporul va oferi pâinea și vinul. Și Hristos este Cel care dă fiecăruia pâine și pește,așa cum făcuse la Cina cea de Taină: El este preotul, singurul Mare Preot, desăvârșit și veșnic. El este și rămâne pentru totdeauna capul și întâi-stătătorul Bisericii. Sfântul Grigorie cel Mare arată că participanţii la acest eveniment sunt în număr de 8, simbolizând astfel Împărăția (și Învierea, care a avut loc în cea de-a „opta zi”).

Mai este și un alt aspect, de ordin teologic, demn de subliniat. Ioan precizează: „Nici unul dintre ucenici nu îndrăznea să întrebe pe Iisus: cine ești Tu?, știind că este Domnul”. Se poate înțelege oarecum că nu L-au recunoscut pe Domnul la 100 de metri de țărm, în lumina tulbure a zorilor. În schimb, ar fi trebuit să-I recunoască glasul. Numai Sfântul Ioan a știut de îndată că era El, dar mai degrabă din intuiție, prin simțul lui lăuntric și datorită apropierii sale de Hristos (acest tânăr curat de aproape douăzeci de ani, plin de dragoste, era ucenicul preferat și prietenul lui Hristos: era pentru El ca un frate mai mic sau un fiu iubit). Dar faptul că Apostolii, în prezența lui Hristos, au avut câteva îndoieli conține o mare învățătură teologică. De fapt, ar fi vrut să-I spună: Tu ești, cu adevărat? Dar nu au îndrăznit. Într-adevăr, Hristos este în același timp același ca mai înainte și diferit, pentru că acum a îmbrăcat Trupul slavei în mod permanent și definitiv¹³. Or, Trupul slavei este o materie înduhovnicită, care a devenit liberă (nu e obligat să Se facă recunoscut, nu este prizonierul unei forme)¹⁴ şi nu mai este supusă legilor fizico-chimice ale materiei lumii căzute (Trupul slăvit al lui Hristos a trecut prin piatra mormântului și prin ușile foișorului) sau celor ale timpului și spațiului (are darul ubicuității). Hristos mănâncă împreună cu ei, ca mai înainte, dar nu mai simte necesitatea fiziologică de a mânca: o face în mod liber₁₅. De asemenea, nicăieri în Evanghelie nu se spune că Hristos, după Învierea Sa, ar fi fost obosit sau ar fi dormit, căci nu mai are nevoie. Iată de ce Apostolii sunt descumpăniți: știu înlăuntrul lor că El este, dar în acelaşi timp înţeleg că este diferit. Hristos îi inițiază în ceea ce va fi Omul în Împărăția lui Dumnezeu. După această masă pe ţărmul mării, după această agapă neașteptată cu un puternic caracter simbolic, Domnul va avea o întrevedere gravă, cu caracter duhovnicesc și eclezial, cu Petru. Dar acest subiect vast și dificil merită să fie tratat aparte.

Hristos a Înviat!

Note: