Adaugat la: 28 Aprilie 2008 Ora: 15:14

Sfântul Wilfrid, episcop de York

Sfântul Wilfrid este un Părinte al Bisericii din secolul al VII-lea, prăznuit la 24 aprilie.

Sfântul Wilfrid, episcop de York

24 aprilie, pomenirea sfântului nostru Părinte WILFRID, episcop de York

           

            Fiind ocrotit prin bunăvoinţa dumnezeiască încă de la venirea sa pe lume, sfântul Wilfrid a intrat la vârsta de treisprezece ani în vestita mănăstire de la Lindisfarne, vatră a tradiţiilor celtice din Nortumbria, unde, în scurt timp, a stârnit admiraţia celorlalţi datorită rigorii de care a dat dovadă în ascultarea mănăstirească, precum şi datorită râvnei sale pentru cercetarea cărţilor sfinte. Câţiva ani după aceasta sfântul a mers într-un pelerinaj la Roma, însoţit de sfântul Benedict Biscop, pentru a studia tradiţiile bisericeşti romane. După ce s-a închinat la sfintele locaşuri din cetatea apostolilor, sfântul Wilfrid a fost învăţat de către arhidiaconul Bonifatie despre tâlcuirea sfintelor evanghelii, despre obiceiurile liturgice şi despre calcularea datei Paştilor, pe care Celţii din Irlanda şi Bretania refuzau să o accepte, şi care avea să devină prilejul a numeroase tulburări în sânul tinerei Biserici anglo-saxone. La capătul acestor studii, după ce a primit binecuvântarea papei, sfântul a plecat spre casă, şi a rămas trei ani la Lyon, în preajma arhiepiscopului Delfin care îl îndrăgise şi care l-a desăvârşit în ştiinţele sfinte.

            La întoarcerea sa în Anglia (658), a fost numit stareţ al mănăstirii de la Ripon, şi a început să lupte cu înflăcărare pentru renunţarea la specificităţile liturgice ale Bisericii celte şi pentru adoptarea obiceiurilor romane. În urma sinodului bisericesc de la Whitby (664), în care au avut câştig de cauză romanofilii, a fost numit arhiepiscop de Nortumbria de către Alchfrid, prietenul şi fiul său duhovnicesc, fiul regelui Oswy, suveranul federaţiei anglo-saxone, şi şi-a ales ca reşedinţă episcopală nu oraşul Lindisfarne, ci York, unde se stabiliseră în vechime cei dintâi misionari veniţi de la Roma împreună cu sfântul Paulin. Refuzând hirotonia în Anglia de teama disputelor, a mers în Galia pentru a fi hirotonit acolo de către prietenul său Agilbert, episcop al Parisului. Dar odată revenit în patria sa a constatat cu uimire că, în urma întoarcerii regelui Oswy la obiceiurile celtice, scaunul său episcopal fusese ocupat de către sfântul Chad [2 martie]. Pentru a evita o nouă neînţelegere în Casa Domnului, Wilfrid a preferat să se retragă în liniştea mănăstirii de la Ripon şi să-L Lase pe Domnul să-i facă dreptate.

            Însă la scurt timp după aceea a fost rugat de regele Wulfer al Merciei să întărească credinţa în regatul său. Aici sfântul a întemeiat mai multe mănăstiri şi a învăţat poporul despre dreapta credinţă, iar apoi a fost trimis de către regele Agbert al Kentului să ocârmuiască episcopia de la Canterbury, rămasă fără vlădică. Trei ani mai târziu (669), Teodor, devenit episcop de Canterbury şi întâi-stătător al Bisericii anglo-saxone [19 septembrie], a vrut să îi facă dreptate sfântului Wilfrid şi l-a convins pe Chad să îi lase locul şi să se retragă în mănăstirea de la Lastingham, lucru pe care acesta din urmă l-a făcut de bunăvoie. Revenit la cârma episcopiei sale, Wilfrid a dat dovadă de o râvnă neobosită pentru întemeierea de biserici şi mănăstiri şi pentru a-şi învăţa turma despre poruncile evanghelice, întărind-o în credinţă prin propovăduirea sa şi prin puterea minunilor sale. După câţiva ani de fericită colaborare între episcopul de York şi Egfrid, noul rege al Nortumbriei, regina acestuia, Sfânta Etheldreda [9 iunie], care-l ajutase pe sfânt la întemeierea măreţei mănăstiri de la Hexham, a renunţat, sub înrâurirea acestuia, la viaţa în lume, pentru a îmbrăţişa viaţa monahală. Acest fapt a declanşat pizma lui Egfrid care, din acea clipă, s-a îndârjit în distrugerea sfântului episcop.

            Profitând de un moment în care sfântul Wilfrid nu era prezent, arhiepiscopul de Canterbury, împins de rege, l-a destituit pe episcopul de York şi a împărţit eparhia acestuia în trei noi episcopii (678). Nefiind ajutat de principi, Wilfrid a întreprins o călătorie la Roma; însă o furtună l-a aruncat pe coasta Frigiei, unde sfântul a început să le vorbească băştinaşilor despre Hristos, fiind deschizător de drum lucrării sfântului Willibrord şi convertirii Germaniei. Ajuns la Roma, i s-a dat dreptate, însă, cu toate acestea, s-a păstrat noua împărţire a eparhiei sale. Când s-a întors în Anglia, după ce a asistat la conciliul convocat de sfântul papă Agaton împotriva monoteliţilor (680, cf. 20 februarue), regele Nortumbriei a refuzat să accepte hotărârea romană, iar episcopul a fost aruncat în închisoare. Eliberat după nouă luni de recluziune, a plecat pentru a-i converti pe Saxonii din sud (Sussex). Chiar în ziua botezului şefilor acestei naţiuni, cea din urmă care mai rămăsese păgână, sfântul a pus capăt, prin rugăciunea sa, unei secete lungi şi devastatoare, lucru care a determinat conversiunea multor oameni din acest popor. Regele i-a dăruit o bucată de pământ, unde sfântul a întemeiat o mănăstire pentru monahii care îl urmaseră şi pentru numeroşii neofiţi care doreau, asemenea lui, sa îmbrăţişeze viaţa îngerească.

            La moartea regelui Egfrid (686), fratele acestuia, Aldfrid, l-a repus pe omul lui Dumnezeu Wilfrid la cârma întregii sale eparhii, iar sfântul Teodor, arhiepiscop de Canterbury, ajuns la capătul vieţii sale pământeşti, s-a împăcat cu el şi i-a cerut iertare în chip smerit. Lăsând la o parte orice consideraţii personale, Wilfrid a fost în continuare un apărător intransigent al Legii dumnezeieşti. Totuşi duşmanii săi au reuşit să îl înşele pe rege, şi, la cinci ani după renumirea sfântului la cârma eparhiei din York, s-a încercat iarăşi divizarea acesteia. Episcopul a fost exilat încă o dată în Mercia, unde regele i-a încredinţat, vreme de unsprezece ani, eparhia din Lichfield. În anul 703, regele Nortumbriei, împreună cu noul episcop de Canterbury, au hotărât să îi retragă sfântului Wilfrid orice prerogativă episcopală şi să îl trimită în mănăstirea de la Ripon. Sfântul a făcut din nou apel la Roma şi, debarcând pe continent, a călătorit pe jos, traversând Frigia, Neustria, Austrasia şi Lombardia. După ce a analizat problema îndelung, papa Ioan al VI-lea şi episcopii au hotărât că un astfel de păstor nu trebuia să fie despărţit de turma sa, şi au poruncit arhiepiscopului de Canterbury să îl repună în funcţia sa pe Wilfrid şi să îi destituie pe episcopii care aveau reşedinţele la York şi respectiv la Hexham.

            Întorcându-se sfântul în Anglia, Teodor de Canterbury, acceptând hotărârea papei, s-a reconciliat cu Wilfrid, iar regele Merciei a promis să îi respecte autoritatea; însă Aldfrid, regele Nortumbriei, a declarat că nu avea de gând să îşi schimbe deloc atitudinea. Puţin timp după aceea, suveranul a căzut grav bolnav şi, mărturisindu-şi păcatul pe patul de moarte, a poruncit ca urmaşul său să încheie pacea cu episcopul de York. Însă, imediat după moartea regelui şi numirea urmaşului său, acesta din urmă a declarat că, dacă sfântul nu părăsea Nortumbria în maxim şase zile, toţi partizanii săi aveau să fie omorâţi. Printr-o dreaptă hotărâre a Providenţei, acest prinţ nevrednic a fost relegat la rândul său după şase luni de domnie, iar într-o adunare ce a avut loc aproape de Ripon s-a hotărât ca din acel moment, între rege, mai-marii Nortumbriei şi episcopul Wilfrid avea să domnească unirea şi pacea, cu condiţia ca Wilfrid să se mulţumească cu cele mai importante două mănăstiri ale sale: Ripon şi Hexham; cea din urmă a devenit episcopie şi a stârnit vreme îndelungată admiraţia întregului Occident datorită măreţiei edificiilor sale.

            Pacea fiind în sfârşit restabilită, sfântul Wilfrid şi-a petrecut ultimii patru ani din viaţă în mănăstirea de la Hexham, pregătindu-se cu pace să ajungă înaintea Domnului. A adormit întru Domnul în ziua de 24 aprilie 709, după patruzeci şi şase de ani de episcopat zbuciumat, care a reprezentat o etapă hotărâtoare în formarea creştinismului şi naţiunii engleze, eliberând-o de specificităţile celtice pentru a o pregăti pentru misiunea ei universală, şi mai ales pentru evanghelizarea popoarelor Germanice de dincolo de Rin şi de Dunăre. Sfântul Wilfrid a fost întemeietorul a câtorva zeci de mănăstiri şi a introdus în Anglia respectarea generală a Rânduielii sfântului Benedict. De asemenea, a fost părintele duhovnicesc a multor sfinţi şi sfinte, care părăsiseră curţile palatelor pentru liniştea cenobitică. Trupul său, care s-a odihnit mai întâi la Ripon, unde a făcut multe minuni, a fost mai apoi strămutat la catedrala din Canterbury.

 

Sfântul Wilfrid, episcop de York

Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Site-ul www.apostolia.eu este finanţat de GUVERNUL ROMÂNIEI - Departamentul pentru Românii de Pretutindeni

Conținutul acestui website nu reprezintă poziția oficială a Departamentului pentru Românii de Pretutindeni

Departamentul pentru rom창nii de pretutindeni