24 aprilie, pomenirea sfântului nostru Părinte WILFRID, episcop de York

            Fiind ocrotit prin bunăvoința dumnezeiască încă de la venirea sa pe lume, sfântul Wilfrid a intrat la vârsta de treisprezece ani în vestita mănăstire de la Lindisfarne, vatră a tradițiilor celtice din Nortumbria, unde, în scurt timp, a stârnit admirația celorlalți datorită rigorii de care a dat dovadă în ascultarea mănăstirească, precum și datorită râvnei sale pentru cercetarea cărților sfinte. Câțiva ani după aceasta sfântul a mers într-un pelerinaj la Roma, însoțit de sfântul Benedict Biscop, pentru a studia tradițiile bisericești romane. După ce s-a închinat la sfintele locașuri din cetatea apostolilor, sfântul Wilfrid a fost învățat de către arhidiaconul Bonifatie despre tâlcuirea sfintelor evanghelii, despre obiceiurile liturgice și despre calcularea datei Paștilor, pe care Celții din Irlanda și Bretania refuzau să o accepte, și care avea să devină prilejul a numeroase tulburări în sânul tinerei Biserici anglo-saxone. La capătul acestor studii, după ce a primit binecuvântarea papei, sfântul a plecat spre casă, și a rămas trei ani la Lyon, în preajma arhiepiscopului Delfin care îl îndrăgise și care l-a desăvârșit în științele sfinte.

            La întoarcerea sa în Anglia (658), a fost numit stareț al mănăstirii de la Ripon, și a început să lupte cu înflăcărare pentru renunțarea la specificitățile liturgice ale Bisericii celte și pentru adoptarea obiceiurilor romane. În urma sinodului bisericesc de la Whitby (664), în care au avut câștig de cauză romanofilii, a fost numit arhiepiscop de Nortumbria de către Alchfrid, prietenul și fiul său duhovnicesc, fiul regelui Oswy, suveranul federației anglo-saxone, și și-a ales ca reședință episcopală nu orașul Lindisfarne, ci York, unde se stabiliseră în vechime cei dintâi misionari veniți de la Roma împreună cu sfântul Paulin. Refuzând hirotonia în Anglia de teama disputelor, a mers în Galia pentru a fi hirotonit acolo de către prietenul său Agilbert, episcop al Parisului. Dar odată revenit în patria sa a constatat cu uimire că, în urma întoarcerii regelui Oswy la obiceiurile celtice, scaunul său episcopal fusese ocupat de către sfântul Chad [2 martie]. Pentru a evita o nouă neînțelegere în Casa Domnului, Wilfrid a preferat să se retragă în liniștea mănăstirii de la Ripon și să-L Lase pe Domnul să-i facă dreptate.

            Însă la scurt timp după aceea a fost rugat de regele Wulfer al Merciei să întărească credința în regatul său. Aici sfântul a întemeiat mai multe mănăstiri și a învățat poporul despre dreapta credință, iar apoi a fost trimis de către regele Agbert al Kentului să ocârmuiască episcopia de la Canterbury, rămasă fără vlădică. Trei ani mai târziu (669), Teodor, devenit episcop de Canterbury și întâi-stătător al Bisericii anglo-saxone [19 septembrie], a vrut să îi facă dreptate sfântului Wilfrid și l-a convins pe Chad să îi lase locul și să se retragă în mănăstirea de la Lastingham, lucru pe care acesta din urmă l-a făcut de bunăvoie. Revenit la cârma episcopiei sale, Wilfrid a dat dovadă de o râvnă neobosită pentru întemeierea de biserici și mănăstiri și pentru a-și învăța turma despre poruncile evanghelice, întărind-o în credință prin propovăduirea sa și prin puterea minunilor sale. După câțiva ani de fericită colaborare între episcopul de York și Egfrid, noul rege al Nortumbriei, regina acestuia, Sfânta Etheldreda [9 iunie], care-l ajutase pe sfânt la întemeierea măreței mănăstiri de la Hexham, a renunțat, sub înrâurirea acestuia, la viața în lume, pentru a îmbrățișa viața monahală. Acest fapt a declanșat pizma lui Egfrid care, din acea clipă, s-a îndârjit în distrugerea sfântului episcop.

            Profitând de un moment în care sfântul Wilfrid nu era prezent, arhiepiscopul de Canterbury, împins de rege, l-a destituit pe episcopul de York și a împărțit eparhia acestuia în trei noi episcopii (678). Nefiind ajutat de principi, Wilfrid a întreprins o călătorie la Roma; însă o furtună l-a aruncat pe coasta Frigiei, unde sfântul a început să le vorbească băștinașilor despre Hristos, fiind deschizător de drum lucrării sfântului Willibrord și convertirii Germaniei. Ajuns la Roma, i s-a dat dreptate, însă, cu toate acestea, s-a păstrat noua împărțire a eparhiei sale. Când s-a întors în Anglia, după ce a asistat la conciliul convocat de sfântul papă Agaton împotriva monoteliților (680, cf. 20 februarue), regele Nortumbriei a refuzat să accepte hotărârea romană, iar episcopul a fost aruncat în închisoare. Eliberat după nouă luni de recluziune, a plecat pentru a-i converti pe Saxonii din sud (Sussex). Chiar în ziua botezului șefilor acestei națiuni, cea din urmă care mai rămăsese păgână, sfântul a pus capăt, prin rugăciunea sa, unei secete lungi și devastatoare, lucru care a determinat conversiunea multor oameni din acest popor. Regele i-a dăruit o bucată de pământ, unde sfântul a întemeiat o mănăstire pentru monahii care îl urmaseră și pentru numeroșii neofiți care doreau, asemenea lui, sa îmbrățișeze viața îngerească.

            La moartea regelui Egfrid (686), fratele acestuia, Aldfrid, l-a repus pe omul lui Dumnezeu Wilfrid la cârma întregii sale eparhii, iar sfântul Teodor, arhiepiscop de Canterbury, ajuns la capătul vieții sale pământești, s-a împăcat cu el și i-a cerut iertare în chip smerit. Lăsând la o parte orice considerații personale, Wilfrid a fost în continuare un apărător intransigent al Legii dumnezeiești. Totuși dușmanii săi au reușit să îl înșele pe rege, și, la cinci ani după renumirea sfântului la cârma eparhiei din York, s-a încercat iarăși divizarea acesteia. Episcopul a fost exilat încă o dată în Mercia, unde regele i-a încredințat, vreme de unsprezece ani, eparhia din Lichfield. În anul 703, regele Nortumbriei, împreună cu noul episcop de Canterbury, au hotărât să îi retragă sfântului Wilfrid orice prerogativă episcopală și să îl trimită în mănăstirea de la Ripon. Sfântul a făcut din nou apel la Roma și, debarcând pe continent, a călătorit pe jos, traversând Frigia, Neustria, Austrasia și Lombardia. După ce a analizat problema îndelung, papa Ioan al VI-lea și episcopii au hotărât că un astfel de păstor nu trebuia să fie despărțit de turma sa, și au poruncit arhiepiscopului de Canterbury să îl repună în funcția sa pe Wilfrid și să îi destituie pe episcopii care aveau reședințele la York și respectiv la Hexham.

            Întorcându-se sfântul în Anglia, Teodor de Canterbury, acceptând hotărârea papei, s-a reconciliat cu Wilfrid, iar regele Merciei a promis să îi respecte autoritatea; însă Aldfrid, regele Nortumbriei, a declarat că nu avea de gând să își schimbe deloc atitudinea. Puțin timp după aceea, suveranul a căzut grav bolnav și, mărturisindu-și păcatul pe patul de moarte, a poruncit ca urmașul său să încheie pacea cu episcopul de York. Însă, imediat după moartea regelui și numirea urmașului său, acesta din urmă a declarat că, dacă sfântul nu părăsea Nortumbria în maxim șase zile, toți partizanii săi aveau să fie omorâți. Printr-o dreaptă hotărâre a Providenței, acest prinț nevrednic a fost relegat la rândul său după șase luni de domnie, iar într-o adunare ce a avut loc aproape de Ripon s-a hotărât ca din acel moment, între rege, mai-marii Nortumbriei și episcopul Wilfrid avea să domnească unirea și pacea, cu condiția ca Wilfrid să se mulțumească cu cele mai importante două mănăstiri ale sale: Ripon și Hexham; cea din urmă a devenit episcopie și a stârnit vreme îndelungată admirația întregului Occident datorită măreției edificiilor sale.

            Pacea fiind în sfârșit restabilită, sfântul Wilfrid și-a petrecut ultimii patru ani din viață în mănăstirea de la Hexham, pregătindu-se cu pace să ajungă înaintea Domnului. A adormit întru Domnul în ziua de 24 aprilie 709, după patruzeci și șase de ani de episcopat zbuciumat, care a reprezentat o etapă hotărâtoare în formarea creștinismului și națiunii engleze, eliberând-o de specificitățile celtice pentru a o pregăti pentru misiunea ei universală, și mai ales pentru evanghelizarea popoarelor Germanice de dincolo de Rin și de Dunăre. Sfântul Wilfrid a fost întemeietorul a câtorva zeci de mănăstiri și a introdus în Anglia respectarea generală a Rânduielii sfântului Benedict. De asemenea, a fost părintele duhovnicesc a multor sfinți și sfinte, care părăsiseră curțile palatelor pentru liniștea cenobitică. Trupul său, care s-a odihnit mai întâi la Ripon, unde a făcut multe minuni, a fost mai apoi strămutat la catedrala din Canterbury.