Întâmplarea se petrece imediat după potolirea furtunii, și este raportată în cele trei Evanghelii sinoptice (Mt. 8, 28-34 și Mc 5, 1-20).

Domnul a hotărât să treacă « de cealaltă parte a lacului» (marea Galileei) și sosește la Decapole[1],adică în țară păgână. Păgânismul este închinarea la idoli « făcuți de mână de om», în spatele cărora se ascund demoni, după cum învață însuși Domnul și Apostolii, și de asemenea și magia, a cărei scop este de a folosi, prin ritualuri de caracter analogic[2] și incantații, puterea demonilor pentru a ajunge la scopuri în general rele. Prea adesea uităm în epoca noastră robia spirituală pe care o reprezenta păgânismul și harul de nespus de a fi fost izbăviți de acesta și de a fi devenit creștini. Suntem din păcate obișnuiți cu acest har și nu ne mai amintim de unde am plecat, din ce prăpastie ne-a izbăvit Hristos !

Faptul că Hristos a mers de bună voie în pământ păgân este interesant în sine. Deși a spus: « Nu am fost trimis decât către oile pierdute ale casei lui Israel» (Mt. 15, 24), căci singur Israel putea înțelege că Iisus este Mesia, ne dăm seama că Domnul a ieșit un pic în afara Israelului, adică în Fenicia și Decapole, dar nu pentru a predica în aceste locuri. Aici va săvârși numai minuni și acte de vindecare, și mai ales exorcisme. Putem vedea în aceasta o profeție a convertirii « neamurilor » (păgânii), o sămânță pentru Biserica ce avea să fie. El îi pregătește de asemenea pe ucenici pentru un concept pe de-a-ntregul străin israeliților: evanghelizarea păgânilor. Åži aici, în pământ păgân, în ținutul Gherghesenilor (al Gadarenilor la Sf Matei), va săvârși un exorcism impresionant asupra unui demonizat (la Sf. Matei sunt doi), izbăvindu-l de un număr mare de demoni. Această Evanghelie este extrem de bogată și importantă pentru cunoașterea lumii demoniace și pentru lupta duhovnicească împotriva demonilor.

Trebuie să constatăm înainte de toate că anumite persoane sunt « posedate » de demoni, adică invadate, dominate, fagocitate până la pierderea conștiinței și libertății. Trebuie să amintim că suntem într-un mediu păgân, idolatru, unde se practică jertfe de animale, magia și artele divinatorii.

Cazurile de demonizare sunt o realitate obiectivă și nu fructul imaginației. Ele erau frecvente în Antichitate și există și astăzi, chiar dacă adesea sunt ascunse sub numele medical de « nebunie ». Este important să știm că lucrul acesta nu se întâmplă oricum, ci este rezultatul unui comerț repetat și regulat cu demonii, adică prin practici magice repetate[3]. Când se invocă demonii, aceștia vin, dar se instalează în sufletul și trupul persoanei care i-a invocat, ca într-o casă. Åži când s-au pripășit, este foarte greu să mai fie alungați. Motivul este teologic. Demonii sunt îngeri, însă îngeri căzuți, pentru că au refuzat voința divină. Ca îngeri, ei ar trebui să stea împrejurul tronului dumnezeiesc, după rangul lor ierarhic (treptele îngerești) și să împlinească misiunile pe care le primesc de la Dumnezeu. Datorită neascultării lor, ei au pierdut acest loc « firesc» și au rămas deci « rătăcitori». Nemulțumiți de soarta lor, încearcă să corupă ceea ce disprețuiesc, adică pe om și cosmosul. Nemaihrănindu-se, așa cum fac îngerii, din plinirea voinței lui Dumnezeu, se hrănesc din distrugerea, din surparea, urâțirea, pângărirea frumuseții creaturii. S-ar putea spune că fac răul din plictiseală, din deșertăciune.

Prima învățătură importantă este comportamentul îndrăcitului: trăiește gol, locuiește în morminte, printre morți, sau în pustiu, scoate strigăte și urlete, rănește oamenii, se auto-mutilează. Este un om desfigurat, care nu mai este el însuși, care nu mai are judecată și nici bun simț, înfricoșător, care terorizează populația. Demonii urăsc pe om pentru că este chipul lui Dumnezeu; sunt geloși pe om și fac totul ca să-i întineze frumusețea, care este o oglindire a frumuseții dumnezeiești, ca să înjosească pe acela care este un « mic dumnezeu» (microthéos). Frica este mereu un criteriu al prezenței demonilor, pentru că este unul dintre principalele lor mijloace de acțiune. În ceea ce privește forța extraordinară a demonizatului (Sf. Marcu spune că au încercat să-l pună în lanțuri dar a reușit întotdeauna să-și rupă lanțurile!), este desigur vorba de forța îngerească, pe care îngerii căzuți au păstrat-o pentru că aparține naturii lor: este vorba de puterea de temut a lumii nevăzute.

Poate părea surprinzător că demonizatul merge direct spre Iisus și se închină înaintea Lui (la Sf. Marcu) și mărturisește că este « Fiul lui Dumnezeu Celui Prea-Înalt». Vedem bine chiar din discurs că demonul este cel care vorbește prin gura demonizatului iar nu omul însuși. Aceasta este cea de-a doua învățătură interesantă: demonii refuză Întruparea Cuvântului, Fiului lui Dumnezeu, pentru că socotesc că Dumnezeu este prea înalt, prea puternic, prea frumos pentru a se înjosi la starea unei biete creaturi, la a fi om. Dar nu pot face altfel decât să recunoască puterea dumnezeiască din omul Iisus. Nu au de ales, pentru că persoanele îngerești sunt atât de aproape de Dumnezeu, că le este imposibil să nege existența sau prezența lui Dumnezeu. Doar omul poate face aceasta.

Demonii au o inteligență cu mult superioară oamenilor, inteligența îngerească. Cei care țin prizonier pe acest posedat adulmecă, presimt că Iisus, în nespusa Sa bunătate, îi va alunga și va vindeca pe acel om. Atunci vin să-L roage să nu le impună, « înainte de vremea» judecății, pedeapsa veșnică. Avem aici o revelație teologică foarte importantă : demonii știu că Iisus este Hristosul,  dar nu vor să accepte kenoza divină, nu vor să-și schimbe gândirea. Pentru că sunt liberi : sunt persoane libere, așa cum și noi oamenii suntem persoane libere. Iar Dumnezeu respectă această libertate, pe cea a îngerilor căzuți ca și pe cea a oamenilor. Dumnezeu nu impune nici adevărul nici iubirea : le propune.

Cea de-a treia învățătură remarcabilă se găsește în întrebarea lui Hristos: « care îți este numele? » Iar demonul răspunde « legiune », pentru că erau numeroși în acel demonizat[4]. Demonul nu-și spune niciodată numele, pentru că numele este semnul persoanei, o oglindire și o profeție a ipostasului. Demonul nu se dezvăluie niciodată: el minte și trișează, se ascunde. Când este descoperit, își pierde din putere, stăpânirea lui se micșorează, frica de asemenea. Iar faptul că au venit mai mulți este iarăși un semn al comportamentului diavolesc: se luptă mai mulți împotriva unuia singur ; sunt lași. Este contrarul învățăturii lui Hristos: să acceptăm să ne luptăm fără frică cu lupii, singuri împotriva tuturor, să acceptăm să ne dăm viața pentru frați. Pe când demonii sunt « toți împotriva unuia».

Demonii au înțeles repede că nu puteau să facă nimic împotriva bunătății Domnului. Presimțind că aveau să fie alungați, roagă pe Iisus să le îngăduie să intre într-o turmă de porci. Simbolul este remarcabil : porcii sunt urâți, miros urât, se hrănesc cu resturi și în țările calde transmit boli grave. Porcii sunt simbolul însuși al demonilor. Domnul le îngăduie, din milă, pentru că vremea judecății nu a venit încă, și probabil și din pedagogie, pentru ca toți oamenii să înțeleagă analogia dintre porci și demoni. Urmarea confirmă acest aspect: porcii se aruncă în mare și se îneacă. Prezența demonilor duce la moarte, pentru că sunt purtători de moarte, pentru că sunt împotriva Celui care este Viața, Hristos.

Sfârșitul poveștii ne îngăduie să înțelegem de ce Hristos nu a mers să predice păgânilor. Oamenii din ținutul Gherghesenilor sunt înspăimântați de puterea acestui rabin evreu, căci Îl iau drept un magician, mai puternic decât ceilalți. Doar evreii, ucenici ai lui Moise, puteau înțelege că rabbi Ieshouah era Mesia. Atunci Îi cer să plece, să le părăsească țara. De fapt, Îl dau afară! Nerecunoștința oamenilor față de Dumnezeu e uriașă: Hristos nu numai a izbăvit un om care suferea amarnic, ci și un oraș care era tulburat și plin de frică datorită prezenței înfricoșătoare a acestui demonizat. Nicidecum nu-i vedem mulțumind Domnului pentru această izbăvire !

Dar faptul că Domnul de bună voie a mers în pământ păgân (nu fusese chemat de nimeni) va avea roade: când fostul demonizat, vindecat, cere lui Hristos să-L urmeze, Domnul refuză și îi cere să rămână printre ai săi pentru « a mărturisi lucrurile lui Dumnezeu». Domnul lasă deci printre păgânii din Decapole un martor ocular al lucrării Sale mântuitoare. De altfel Sf. Marcu spune: omul « a plecat și a vestit prin toată cetatea ce-i făcuse Iisus». Acest pământ avea să devină creștin.

Pr. Noël TANAZACQ