În toate tradițiile, timpul care urmea­ză Cincizecimii e străbătut de o înșiruire de vindecări săvârsite de Hristos (minuni) și de pilde: este o cateheză vie, care alternează „theoria” și „praxis” și care ne învață a deveni creștini.

Întâmplarea minunată aleasă astăzi de Biserică este unică în Evanghelie și conține o învățătură teologică și duhovnicească de căpătâi. Este istorisită de doi dintre evangheliștii sinoptici, Matei și Marcu (6, 45-­52) și, lucru neobișnuit, și de către Ioan (6, 16-21), însă mai pe scurt. Istorisirea cea mai detaliată e cea de la Sfântul Matei.

Domnul este probabil în cel de-al doi­lea an al misiunii Sale pământesti. Sfântul Ioan ne mai spune că „era aproape Paștile"¹ (6, 4). Evenimentul se petrece în Galileea, la nord de lacul Tiberiadei. Pericopa înce­pe cu „îndată după aceea": deci suntem chiar după prima înmulțire a pâinilor și a peștilor². Să amintim contextul: Domnul a aflat mucenicia Sfântului Ioan Botezătorul (vă­rul Său după trup), ucis de Irod Antipa pen­tru a satisface capriciile unei adolescente³; atunci merge singur cu corabia pe lac, pro­babil ca să se roage⁴. Mulțimea Îl urmărește cu privirea de pe uscat. Åži când se dă jos din corabie, mai departe, Domnului „I s-a făcut milă” de ea (Matei 14, 14): vindecă numeroși bolnavi, iar apoi săvârșește marea minune a înmulțirii pâinilor și a peștilor, pentru a hrăni mai mult de 5000 de persoa­ne. Oamenii sunt atât de uluiți încât vor să-L răpească pentru a-L face împărat (Ioan 6, 14-15). Domnul atunci reacționează cu ho­tărâre, pentru că acest lucru nu intră în pla­nul dumnezeiesc al Tatălui Său ceresc: cere ucenicilor Săi să plece înainte pe mare⁵, apoi „dă drumul mulțimii”. După care „S-a suit în munte, ca să Se roage singur”. Este seară și El este „singur”. Unde se petrece aceasta? Nu ni se precizează în Evanghelie, însă Tradiția ne spune că această primă înmul­țire a pâinilor s-a petrecut pe malul lacului la Tabgha⁶, în câmpia Ghenizaretului, la aproximativ 6 km sud de Capernaum. Nu se știe pe ce munte a urcat Domnul, însă sunt mulți munți în jurul acestui lac (și mai cu seamă Muntele Fericirilor, care se găseș­te ceva mai la nord).

Ce fac Apostolii în tot acest timp? Domnul le-a cerut să „treacă înaintea Lui în Betsaida”, după Sfântul Marcu, și „spre Capernaum”, după Sfântul Ioan. Ambele se găsesc aproximativ în aceeași direcție, însă Betsaida se află mult mai la nord și pe coas­ta de est a lacului, dincolo de gurile Iordanului. Ucenicii înaintează cu mare gre­utate, vâslind (Marcu și Ioan), pentru că „vântul le era împotrivă”: bate „un vânt pu­ternic” (Ioan), valurile sunt mari (Matei) și este în toiul nopții. Către „cea de-a patra strajă a nopții”⁷, adică pe la 4 dimineața, nu străbătuseră decât „ca la douăzeci și cinci sau treizeci de stadii” (Ioan 6, 19), adică 5 sau 6 km.

Domnul, din înaltul piscului Său, vede tot ceea ce se petrece în acea parte de mare: vede că ucenicii Săi sunt la încercare, și poate chiar în primejdie; atunci Își înce­tează rugăciunea și Se îndreaptă către ei, căci este mereu cu mare băgare de seamă la ucenicii Săi, care I-au fost „dați de către Tatăl Său” (cf. Ultimului Său cuvânt).Åži merge către ei pe apă ca și cum ar fi fost uscat. Nu este singura minune: Iisus stă în picioare pe când suflă un vânt groaznic și valurile sunt înspăimântătoare. Aici Evanghelia ne dă o învățătură teologică de căpătâi. Hristos, în această împrejurare aparte, Își arată atotputernicia Sa dumne­zeiască: arată că este stăpânul universului. El, Care este, dimpreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, ziditorul firii universului, po­runcește firii. Trebuie să mai adăugăm că această manifestare privește și firea ome­nească a lui Hristos, căci în El Dumnezeu și Omul s-au unit ipostatic. Hristos a luat cu voia Sa asupră-Åži urmările firii omenești căzute, pentru a putea suferi, muri și învia, și astfel mântui pe Om din moarte. Însă, atunci când Hristos Își arată firea Sa dumnezeiască, firea Sa omenească este neapărat îndumnezeită. De aici faptul că poate, ca om, să meargă pe apă ca și cum ar fi uscat. Omul îndumnezeit nu mai este supus firii, ci o stăpânește. În măsura în care firea Sa omenească ia asupră-și aceas­tă putere dumnezeiească, Domnul poate să o transmită și oamenilor: acest lucru este întărit de faptul că, pentru scurtă vreme, El transmite acest dar lui Petru. Iar sfinții, pe urmele Lui, vor merge și ei pe apă (pre­cum Sfântul Honorat de Lerins⁸).

Înaintea Învierii Sale, în anumite clipe, pentru a-i învăța pe ucenicii Săi și a-i întări, Domnul Se arată ca adevărat Dumnezeu, atotputernic, și în acelasi timp cu firea Sa omenească desăvârsită, îndumnezeită (cum se va mai întâmpla puțin mai târziu, cu oca­zia Schimbării la Față, când s-a arătat încă și slava Sa dumnezeiască necreată, pe care au văzut-o Apostolii). După Învierea Sa, Se va arăta mereu astfel, deoarece atunci va fi dobândit dreptul, prin moartea și Învierea Sa, de a arăta că este Dumnezeu și că firea Sa omenească a fost îndumnezeită (pentru aceasta va iesi din mormântul pecetluit și va intra în foisor cu toate usile închise). Dacă S-ar fi arătat astfel întotdeauna, asa cum este cu adevărat, înaintea patimii Sale, pe de o parte nu ar fi putut suferi și muri pentru a mântui pe Om, iar, pe de altă parte, oame­nii ar fi fost siliți să creadă în El, în pofida li­bertății lor: însă acest lucru nu era după voia Tatălui Său ceresc.

Însă Apostolii tremură și strigă de spai­mă, crezând că văd „o nălucă”. Aici avem o a doua învățătură teologică, însă mai pu­țin importantă decât prima, căci priveste pe oameni. Nălucile sau fantomele⁹ sunt sufle­te rătăcitoare ale celor morți, care nu se pot desface de cele pământesti și nu se pot înăl­ța: sunt suflete „care rămân pe loc”. Însă su­fletul este memoria trupului: păstrează for­ma acestuia si, după cum spune Sfântul Ioan Damaschinul, are puterea să recunoască ato­mii trupului său în univers (ceea ce se va pe­trece la Învierea cea de obste). Avem o în­tărire a acestei realități fantasmatice în Evanghelia de Paste: când Hristos cel învi­at Se arată ucenicilor Săi în foisor, cu usile închise, în seara de Pasti, ei se sperie și cred că văd o fantomă. Domnul le va spune atunci: nu sunt o „nălucă”: dați-Mi să mă­nânc. Numai văzându-L că mănâncă peste fript și miere dinaintea lor, se vor dumiri de faptul că nu este doar o arătare a unei for­me omenesti, ci El însusi, iubitul lor rabbi Ieshouah, Hristos. Åži Îl vor „recunoaste”

Cea de-a treia învățătură este de na­tură duhovnicească. Văzând că prezența Sa îi „tulbură” pe ucenici și îi înspăimântă, îndată Hristos îi liniștește spunându-le: „Îndrăzniți, Eu sunt, nu vă temeți’! Dumnezeu (si tot ceea ce vine de la El) nu provoacă ni­ciodată teamă. Åži dacă, cu toate acestea, ne simțim cuprinsi de frică, El ne linisteste de îndată și ne arată Cine este. Acesta este un criteriu de căpătâi în deosebirea duhuri­lor. Când cineva sau ceva ne înspăimântă fără întrerupere și fără a se face cunoscut, acel lucru nu poate veni de la Dumnezeu. Nu poate veni decât din lumea iadului, căci doar demonul se bucură să ne înspăimân­te: este una dintre armele sale preferate, căci frica îi dă stăpânire asupra oamenilor. Ca un corolar, putem adăuga și următorul sfat: nu trebuie niciodată să dăm curs plăcerii de a „înfricosa” pe aproapele, pentru că aceas­ta este o urmare a demonilor. Prin ea însăsi este o înclinație nesănătoasă.

Însă Apostolii nu sunt pe de-a-ntregul convinsi. Petru, care e mereu un înflăcărat, vrea o dovadă: „Doamne, dacă esti Tu, po- runceste să vin la Tine pe apă”. Domnul se învoieste fără să-i facă nici cel mai mic reproș: „Vino” (nemărginită răbdare a lui Dumnezeu! Slavă, Doamne, îndelungii răb­dării Tale!).Însă, voind să pună la încercare pe Hristos, Petru riscă enorm. El crede pen­tru o clipită și merge cu adevărat pe apă. Însă puterea vântului și a valurilor este atât de mare că se înfricoșează. Atunci își pierde în­crederea în Dumnezeu și harul se împuți­nează: începe să se scufunde. Åži strigă către Hristos („Doamne, scapă-mă!”), iar Domnul îi întinde mâna. Însă îl ceartă cu asprime: „Puțin credinciosule, pentru ce te-ai îndo­it?”. Când cerem ceva neobișnuit și excepți­onal lui Dumnezeu, iar El ni-l dăruiește, tre­buie să ne arătăm vrednici. Când Dumnezeu a dat, nu mai avem dreptul să ne îndoim: voia omului trebuie neapărat să se potriveas­că voii lui Dumnezeu (aceasta este împreună-lucrarea).

Iisus se suie în corabie, iar vântul în­cetează. Matei spune „ei” (Iisus și Petru), însă Marcu (de fapt, Evanghelia lui Petru) corectează: „Åži El s-a suit lângă ei în barcă”. Corabia reprezintă Biserica. Biserica îndu­ră și va îndura până la sfârșitul vremurilor „vântul potrivnic”, ura demonilor. Dar când Hristos, Care e singurul cap al Bisericii, Se suie în corabie, adică Își arată prezența, de­monii tac: nu au încotro. Așa cum Hristos a mers pe apă, în pofida furtunii, tot astfel, când se suie în barcă, dușmanii îngenun­chează: nici o zidire nu se poate împotrivi Ziditorului ei. Iisus poruncește elemente­lor universului și poruncește demonilor. El este, cu Tatăl Său și Duhul Sfânt, Stăpânul a toate. Apostolii sunt uluiți: ei se închină dinaintea Lui și îl slăvesc: „Cu adevărat Tu ești Fiul lui Dumnezeu”. Iar aceasta se pe­trece înaintea mărturisirii pe care o va face Petru în numele celor doisprezece („Tu ești Hristos, Fiul lui Dumnezeu Celui viu” - Mt 16, 16, Mc 8, 29, Lc 9, 20). Aceasta înseam­nă că Petru a exprimat mai târziu credința nutrită mai întâi de întregul sobor al Apostolilor.

Laus Tibi, Christe!

Pr. Noel TANAZACQ, Paris

Note: