Duminica de după Înălțare (In. 17,1-13)

Această ultimă cuvântare teologică este foarte lungă și foarte grea. E grea pentru că Domnul vorbește limpede și nu în pilde, și cu­vintele limbajului omenesc nu pot da seamă cu ușurință despre tainele dumnezeiești. De aici rezultă inevitabil o polisemie extremă⁶ a termenilor (de pildă „slavă", care are mai mul­te sensuri diferite în aceeași frază). De fapt suntem la limitele teologiei catafatice⁷. Pentru a avea acces „dincolo de văl", trebuie să renun­țăm la orice cunoaștere, să ne facem întune­ric pentru a pătrunde în Întunericul necreat: aceasta este calea apofatică, în realitate o ex­periență duhovnicească de ordin mistic. Din acest motiv, foarte puțini Părinți ai Bisericii au comentat Evanghelia lui Ioan.

Această ultimă cuvântare se termină prin ceea ce se cheamă „Rugăciunea preoțească”⁸, un fel de sinteză și de concluzie a ei, ca să nu spunem chiar o apoteoză: Hristos se adresează direct Tatălui Său din cer, în prezența Apos­tolilor care sunt „martori" pentru toată ome­nirea. Este Dumnezeu-Fiul Care se adresează lui Dumnezeu-Tatăl, într-un limbaj omenesc, și această rugăciune nu poate fi auzită de Apos­toli decât prin prezența lui Dumnezeu-Duhul. Este culmea Revelației: Hristos ne dezvălu­ie intimitatea din sânul Treimii. Nu vom face o exegeză precisă și exhaustivă - acest lucru ar fi cu neputință -, ci vom da numai o schiță de înțelegere, câteva jaloane și repere.

Hristos tocmai Åži-a terminat cuvântul Său către cei unsprezece⁹ Apostoli prin „pace" (Acestea vi le-am grăit, ca întru Mine pace să aveți),deoarece peste un ceas aveau să-L pă­răsească¹⁰, și „îndrăzniți" (Îndrăzniți, Eu am biruit lumea),deoarece aveau să fie prigoniți așa cum avea să fie și El. Apoi Iisus ridică ochii Săi la Cer,adică „spre înălțime", spre locurile cerești, și se adresează deslușit Tatălui Său ceresc, Dumnezeu-Tatăl, dinaintea celor un­sprezece martori omenești care sunt Apostolii. [N.B.: pentru a urmări mai bine textul biblic, versetele sunt menționate de fiecare dată].

Părinte, a venit ceasul! (Ioan 17, 1b): este ceasul jertfei Sale; El Își va da viața pentru a mântui pe Om. Spusese despre Sine Însuși în ziua de Florii: Dar pentru aceasta am venit în ceasul acesta (Ioan 12, 27).

Proslăvește pe Fiul Tău, ca și Fiul să Te pro­slăvească. Precum I-ai dat stăpânire peste tot tru­pul, ca să dea viață veșnică tuturor acelora pe care Tu i-ai dat Lui (17, 1b-2). Fiecare cuvânt este un diamant duhovnicesc. Slava necreată a Fiului este ascunsă, pentru că El S-a întru­pat și pentru că a luat asupra Sa căderea firii omenești. În câteva ceasuri va fi martirizat, și după o zi ucis. Cred că aceasta înseamnă: Te ascult și primesc să mor pentru a mântui pe Om. Însă când voi fi culcat în moarte, înviază-Mă cu Duhul Tău cel Sfânt. Prin moartea Mea și Învierea Mea, voi redeschide porțile Raiului făpturilor Tale omenești – oamenilor pe care Mi i-ai dat – și faptul că pot astfel să mântuiesc pe Om și să-l fac să se împărtășeas­că din viața dumnezeiască („viața veșnică") va arăta Bunătatea Ta cea nespusă și Te va slăvi¹¹. Apoi Hristos precizează ce este viața veș­nică (pentru Apostolii care Îl ascultă): ...Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu ade­vărat, și pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis (17, 3). „Singurul Dumnezeu adevărat”:Tu, singu­rul izvor, Cel care ești izvorul Însuși al dumnezeirii. „Iisus Hristos”:Domnul își revelează pentru prima (și singura) dată adevăratul Său nume, în întregime: Iisus Hristos, adică Iisus-Mesia; iar în fraza dinainte arătase că este „Fiul" Tatălui. Åži unde este Duhul Sfânt? Este în verbul „a cunoaște". Omul nu poate cunoaște pe Dumnezeu decât în Duhul Sfânt. Hristos nu putea revela limpede persoana dumnezeiască a Duhului Sfânt, pentru că ar fi existat un risc de politeism¹². Această reve­lație este deci ascunsă. „A cunoaște" înseam­nă a se naște dimpreună: de fapt, înseamnă a se uni, a intra în comuniune. Înseamnă a fi în­dumnezeit (aceasta este funcția ipostatică a Duhului Sfânt).

Apoi Domnul se întoarce la „slavă": Eu Te-am proslăvit pe Tine pe pământ...(17, 4a). Cum? O spune ceva mai departe: Arătat-am numele Tău oamenilor pe care Mi i-ai dat Mie din lume... și cuvântul Tău l-au păzit...(17,6) ; și au crezut în Tine (au cunoscut că toa­te câte Mi-ai dat sunt de la Tine,17, 7). Tatăl este preaslăvit prin faptul că Fiul a arătat persoana Sa („Numele Tău”)și gândurile Sale bune oamenilor, iar aceștia au crezut.

Åži acum, proslăvește-Mă Tu, Părinte, la Tine Însuți, cu slava pe care am avut-o la Tine, mai înainte de a fi lumea (17, 5). De ce Hristos cere Tatălui Său să-L proslăvească, din mo­ment ce este Dumnezeu? Pentru că slava Sa dumnezeiască este ascunsă, pentru că a luat asupra Sa firea omenească, o fire căzută, care nu este încă îndumnezeită. Cred că aceasta în­seamnă: îngăduie-Mi să mă întorc la locul Meu, pe tronul dumnezeiesc, cu Tine și cu Duhul, însă cu firea Mea omenească îndumnezeită [aceasta este Înălțarea].

Există o frază mai înainte, la sfârșitul verse­tului 4, care este foarte misterioasă: lucrul pe care Mi l-ai dat să-l fac, l-am săvârșit (17, 4b). Cu toate acestea, Hristos nu a murit și nu a în­viat încă. Aici trebuie să ne gândim la Euharistie: Hristos a instaurat memorialulmorții și al Învierii Sale înainte ca evenimentele să aibă loc. Hristos are o asemenea încredere în Tatăl Său încât so­cotește că totul este deja săvârșit. În acest sens trebuie să înțelegem cuvântul.

Apoi dezvoltă ceea ce tocmai a spus („și cu­vântul Tău l-au păzit”): Pentru că cuvintele pe care Mi le-ai dat le-am dat lor (17, 8a). Hristos face o revelație extraordinară: tot ceea ce a spus vine de la Tatăl, ne-a arătat gândurile Tatălui, singu­rul Izvor. Este „Cuvântul care iese din gura tăce­rii” Putem adăuga: aces­te gânduri ale Tatălui ex­primate de Fiul (Cuvântul) nu pot fi primite de noi decât prin Duhul Sfânt. Cele trei Persoane lucrează dimpreună, fiecare după caracterul Său ipostatic.

Eu pentru aceștia Mă rog; nu pentru lume Mă rog... (17, 9a) Iată ceva uluitor! Mai întâi Hristos ne arată că Se roagă pentru noi. Fiul Se roagă Tatălui Său pentru noi. Åži de ce nu se roagă pentru „lume"? Pentru că „lumea", adică ceea ce este exterior, exterior lui Dumnezeu, reprezintă pe cei care nu cunosc pe Dumnezeu, cei care nu vor să cunoască pe Dumnezeu. Dum­nezeu nu poate și nu vrea să impună nici iubirea Sa, nici adevărul, în primul rând pentru că Omul este liber (libertatea sa este chipul libertății dumnezeiești: ca atare este absolută¹³), iar apoi pentru că iubirea nu se poate întemeia decât pe libertate. Domnul se roagă pentru cei pe care Mi i-ai dat, că ai Tăi sunt. (17, 9b). Hristos cul­tivă numai Via Tatălui Său, pentru că face voia Tatălui Său și Îl iubește pe Tatăl Său. Hristos introduce aici o frază incidentă, o dezvoltare aparte a lui „ai Tăi sunt”: Åži toate ale Mele sunt ale Tale, și ale Tale sunt ale Mele...(17, 10a).

Aceasta înseamnă: tot ce am este de la Tine, Izvorul unic, și noi împărtășim totul (în afară de caracterul ipostatic), firea dumnezeiască ne este comună amândurora. Putem adăuga, în duhul Sfântului Grigorie Teologul, că ceea ce spune Fiul este valabil și pentru Duhul, care are totul de la Tatăl și care împărtășește totul cu El (în afara caracterului ipostatic). Însă ucenicii și cei care aveau să evanghelizeze - evreii din se­colul I - nu erau încă gata să primească această revelație. Domnul Își sfârșește fraza cu aceste cuvinte uimitoare: „.și M-am preaslăvit întru ei (17, 10b). Ne întoarcem la sensul cuvântu­lui „a slăvi" pe care îl folosise mai înainte pentru Tatăl Său: faptul că oamenii, frații Mei după fi­rea omenească, au primit cuvintele Tale, ale Tatălui Meu, și au crezut în Tine este săvârșirea planului Tău, al voii Tale celei bune¹⁴, iar aceas­ta Mă preaslăvește, mă înalță, mă onorează; în- dumnezeirea Omului este bucuria Mea, pen­tru că este plinirea planului Tău. Hristos este slăvit în Om pentru că Åži-a împlinit misiunea, cea pe care I-a dat-o Tatăl Său.

Apoi vorbește Tatălui Său despre plecarea Sa care avea să vină: Åži Eu nu mai sunt în lume... (17, 11a). Un cuvânt surprinzător, căci va mai rămâne în lume încă 43 de zile! Însă, după cum s-a spus mai devreme, pentru Hristos totul este deja săvârșit, deoarece nu are nici o îndoială asupra faptului că voia Tatălui se va împlini: și Eu vin la Tine...(17, 11a) este prorocia Înălțării. Dar ei, ucenicii Săi, prietenii Săi, ei sunt în lume (17, 11a). Atunci Se roagă cu ardoare Tatălui Său pentru ei: Părinte Sfinte, păzește-i în numele Tău, în care Mi i-ai dat, ca să fie una pre­cum suntem și Noi... (17, 11b). „Păzește-i în Numele Tău”nu poate fi lămurit: puținătatea limbajului omenesc nu ne permite. Să însem­ne oare: păzește prin Tine? În Tatăl Nostru, „Numele Tatălui" este Fiul, pentru că El îl ara­tă. Să însemne oare: păzește prin Fiul? Însă Fiul va pleca și Duhul Sfânt Îl va face prezent... Atunci ce să însemne „păzește-i în Numele Tău”? Este o taină. El Însuși va lămuri această frază tainică în cele ce urmează: Când eram cu ei în lume, Eu îi păzeam în numele Tău (17, 12a). Aici sensul este deslușit: Îi păzeam în Numele Tău, pentru că Tu Mă trimiseseși către ei. Iar aceasta corespunde cu „Tatăl Nostru", cu fap­tul că Fiul este „Numele" Tatălui, revelarea Sa. Dar aceasta totuși nu ne face mai limpede „păzește-i în Numele Tău”.

Cu atât mai mult cu cât Hristos adaugă o altă frază tainică: ca să fie una precum suntem și Noi (17, 11b). Uluitor! Cum putem noi, oamenii, avea aceeași unire care există în sâ­nul Dumnezeieștii Treimi? Este adevărat că firea omenească este una [însă alcătuită din trup și suflet], oglindire a firii dumnezeiești care este una. Însă căderea a spart această uni­tate și toată omenirea nu mai este decât dez­binare și ură. Hristos va limpezi această taină cu câteva fraze mai încolo, la versetele 21 și 23, care din păcate nu sunt incluse în pericopă¹⁵: Ca toți să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine și Eu întru Tine, așa și aceștia în Noi să fie una...Omul căzut nu poate să-și regă­sească unirea decât în Hristos, noul Adam. Iar această unire rezultă din două lucruri: resta­urarea firii omenești prin moartea și Învierea lui Hristos, și faptul că oamenii se iubesc unii pe alții („Să vă iubiți unii pe alții după cum Eu v-am iubit pe voi"). Însă va putea Omul să se asemene lui Dumnezeu, a Cărui unitate este în același timp prin fire (aceeași fire dumne­zeiască) și „inter-ipostatică", fiecare persoană dumnezeiască dându-Se pe Sine celorlalte două (aceasta este „perihoreza"¹⁶).

Să revenim la „Îi păzeam în numele Tău": Hristos adaugă: si i-am păzit si n-a pierit nici unul dintre ei, decât fiul pierzării[adică Iuda], ca să se împlinească Scriptura[adică cugetele dumnezeiești puse în scris] (17, 12b). Este o taină atât de mare încât nu se poate lămuri. Putem numai să sugerăm aceasta: jertfa lui Hristos a devenit necesară prin căderea Omului. Dar Omul nu era obligat să cadă. De asemenea, Iuda nu era obligat să-și trădeze în­vățătorul, cu atât mai mult cu cât Domnul ară­tase trădarea lui înainte ca ea să se împlineas­că. Taină de nepătruns!

Åži în sfârșit, în ceea ce privește pericopa noastră¹⁷, Domnul încheie prin bucurie (când e doar la un ceas de arestarea Lui!): Iar acum, vin la Tine si acestea le grăiesc în lume[dina­intea lor, a ucenicilor Mei], ca să fie deplină bucuria Mea în ei[în inima lor] (17, 13). Părinte, Å¢i-am spus toate acestea dinaintea lor pentru ca să știe că bucuria Mea deplină este de a face voia Ta, pentru că Te iubesc și Te ascult, și pentru ca această bucurie să fie în ei: să se bucure că voia Ta cea bună se pli­nește în sfârșit. Această bucurie nimeni nu va putea să le-o răpească (lucru pe care îl spu­sese înainte, în prima parte a cuvântului Său¹⁸, la 16, 22). Iar acest din urmă cuvânt trebuie legat de sfârșitul „rugăciunii preoțești", în care Hristos zice: ca iubirea cu care M-ai iu­bit Tu să fie în ei si Eu în ei (17, 26). Aceasta înseamnă: să fie iubiți de Tine așa cum Eu sunt iubit de Tine. Iată lucruri mai presus de înțelegerea omenească.

Părintele Noel TANAZACQ (Paris)

Note: