Această Evanghelie se compune din două părți care nu au nici o legătură una cu alta: cea de‑a treia vestire a Patimilor și cererea fiilor lui Zevedeu. Cu toate acestea, ele sunt legate cronologic, după cum o atestă două dintre Evangheliile sinoptice, Matei și Marcu. Scena se petrece în timpul „urcării la Ierusalim”¹, adică la sfârșitul misiunii pământești a lui Hristos, mai mult nu putem ști. Însă Sfântul Luca o situează chiar înaintea intrării în Ierihon, deci nu prea departe de Ierusalim.

Cea de‑a treia vestire a Patimilor are o legătură directă cu Paștele care se apropie și este relatată de toate cele trei Evanghelii sinoptice (Mat. 20, 17‑19, Marcu 10, 32‑34 și Luca 18, 31‑34). Iisus merge în fruntea alaiului, care este unul numeros: se simte în istorisirea lui Marcu (adică a lui Petru) toată energia lui Hristos pentru a plini voia Tatălui Său, deși mergea către moarte. Este vorba despre o jertfă de bunăvoie: Hristos se grăbește să‑l mântuiască pe Om. Însă „ucenicii erau tulburați și‑L urmau cu teamă”, pentru că le vestise deja de două ori Patima Sa². Sunt neliniștiți și înaintează șovăind (ce se va petrece cu noi?). Domnul ia atunci deoparte pe cei Doisprezece (despărțindu‑i de restul alaiului) și le vestește pentru a treia oară tot ceea ce avea să I se întâmple, ca „Fiu al Omului” (dat pe mâna marilor preoți și a cărturarilor [de către Iuda], osândit la moarte [de propriii Săi preoți] și dat păgânilor [guvernatorul roman], chinuit de soldați, răstignit și ucis). Ca de fiecare dată când e vorba de un lucru de mare însemnătate, Hristos vestește de trei ori, pentru că este voia Tatălui, a Fiului și a Sfântului Duh, și care se va plini de Dumnezeiasca Treime. Această a treia vestire este mult mai precisă decât primele două, de unde frica ucenicilor, care rămân zdrobiți și fără glas.

Faptul că Domnul a făcut aceste trei vestiri este foarte important pentru toate neamurile ce au să vină: ca Fiu al lui Dumnezeu, Hristos știe tot ce I se va întâmpla. Plinește toate de bunăvoie. Cu toate acestea, Domnul Își încheie profeția zicând: „iar după trei zile, va învia”. Însă aceasta ucenicii nu pot să o înțeleagă: nu țin minte decât restul, suferințele și moartea. Noțiunea de „înviere din morți” era de neconceput pentru ei, mai ales cu privire la Învățătorul lor cel iubit, cu toate că fuseseră martori ai mai multor învieri³. Adesea, când Hristos vorbește deslușit, și nu în pilde, e mult mai greu pentru Apostoli (ca și pentru noi) să‑L înțeleagă. Hristos vestește tot ceea ce avea să I se întâmple pentru a‑i feri pe Apostolii Săi de deznădejde, pentru a‑i înarma împotriva „scandalului” morții Sale.

Cererea fiilor lui Zevedeu survine imediat după aceea, pe neașteptate, și poate să ni se pară cu totul nepotrivită. Nu este relatată decât de doi martori oculari, Matei (20, 20‑23) și Petru (Marcu 10, 35‑40). Despre cine și despre ce este vorba?

„Fiii lui Zevedeu” sunt Iacov (cel Mare) și Ioan, doi vechi tovarăși de pescuit ai lui Petru și Andrei⁴ și, de bună seamă, doi foști ucenici ai lui Ioan Botezătorul. Hristos îi iubește mult și i‑a numit „fiii tunetului” (Boanerghes)⁵, pentru că sunt două firi aprinse, care se dăruiesc întru totul, fără rezerve. Fac parte din „triada apostolică” (Petru, Iacov și Ioan), adică cei trei Apostoli cei mai apropiați de rabbi Ieshouah și martorii marilor Sale lucrări (printre care și Schimbarea la Față). Iacov avea să fie primul Apostol care a suferit mucenicie⁶, iar Ioan este prietenul iubit al lui Hristos („cel pe care îl iubea Iisus”⁷).

Ei se apropie de Domnul, probabil luându‑L la o parte, și Îi cer „să stea unul de‑a dreapta și altul de‑a stânga Ta, întru slava Ta” [la Matei: „întru Împărăția Ta”]. Este o cerere nemaipomenită și chiar șocantă. Cu atât mai mult cu cât, la Sfântul Matei, ei vin cu mama lor⁸ și o lasă să ceară pentru ei, probabil pentru nu îndrăzneau să ceară ei înșiși. Putem fi mirați că niște persoane atât de sporite duhovnicește și apropiate de Dumnezeu pot cere o favoare care ar fi fost în detrimentul celorlalți și care poate părea puțin vanitoasă, pentru că de fapt ei cer cele mai bune locuri în Împărăția lui Dumnezeu. Putem vedea lucrul acesta sub două unghiuri diferite:

– Apostolii, oricât de mari ar fi, rămân ființe omenești ca toate celelalte, cu limitele și neajunsurile lor. Trebuie să ne aducem aminte că aveau să adoarmă în Ghetsimani, nefiind în stare să privegheze împreună cu Hristos, Care este pe culmile suferinței Sale lăuntrice, și că‑și vor părăsi cu toții învățătorul, chiar dacă Sfântul Ioan avea să vină apoi la picioarele Crucii. Este și o lecție de smerenie pentru noi toți.

– Pe de altă parte, putem privi și altfel cererea lor. Ei Îl iubesc atât de mult pe Învățătorul, că vor să fie aproape de El pe vecie. Sfântul Efrem Sirul arată cu finețe că această scenă se situează chiar după Schimbarea la Față, când Iacov și Ioan L‑au privit pe Hristos în Slava Sa dumnezeiască, străjuit de Moise la dreapta Sa și de Ilie la stânga⁹. Această vedenie i‑a marcat și este de înțeles că i‑a determinat să‑I ceară lui Hristos aceeași fericire ca a lui Moise și a lui Ilie (care, de fapt, reprezintă îndumnezeirea).

Prima reacție a lui Hristos este aspră: „Nu știți ce cereți!”, cu alte cuvinte: v‑ați ieșit din minți. Åži Domnul adaugă: puteți voi să beți paharul pe care‑l voi bea Eu? Puteți să mergeți cu Mine în această urgie? Este de observat că Domnul leagă faptul de a sta dimpreună cu El de slava muceniciei. Celor doi tineri nu le lipsește îndrăzneala: ei încuviințează¹⁰. Atunci Domnul profețește mucenicia lor¹¹.

Apoi Hristos dă o învățătură teologică foarte înaltă: nu este al Meu acest lucru. Ci Tatăl Meu singur hotărăște aceasta, El, singurul izvor a toate, după firea Sa ipostatică. Åži „Tatăl Meu a rânduit aceste locuri” pentru alții decât voi. Fiul stă mereu în ascultare desăvârșită către Tatăl: este Fiul desăvârșit al unui Tată desăvârșit. Chenoza Fiului este oglinda chenozei Tatălui. Învățătura lui Hristos este o mistagogie treimică.  Iar pe cei pentru care Tatăl a rânduit aceste locuri îi cunoaștem noi, creștinii, prin Tradiție: sunt zugrăviți pe icoana numită deisis¹² în toate bisericile ortodoxe. La dreapta lui Hristos se găsește Născătoarea de Dumnezeu, cea mai presus decât toate făpturile¹³, iar la stânga Sa, Sfântul Ioan Botezătorul și Înaintemergătorul, „cel mai mare între cei născuți din femei” (Mat. 11, 11 și Luca 7, 28). Însă cei Doisprezece Apostoli vor ședea pe 12 scaune pentru a judeca cele 12 triburi ale lui Israel (Domnul tocmai a spus‑o mai înainte, la Mat. 19, 27‑28 și Luca 22, 28‑30). Ceilalți Apostoli au auzit răspunsurile lui Hristos către Iacov și Ioan și „au început a se mânia” pe cei doi frați.

În loc de a da o „lecție de morală”, Domnul va profita de împrejurare pentru a da o învățătură duhovnicească și eclezială pe care se va întemeia Biserica. El îi cheamă pe cei Doisprezece împrejurul Lui și îi învață. Pleacă de la ce se petrece în lume: „cei ce se socotesc cârmuitori ai neamurilor domnesc peste ele, iar cei mai mari ai lor le stăpânesc” (se subînțelege: le asupresc). Ceea ce Domnul vrea să spună este că raporturile dintre mai‑mari și popoare sunt raporturi de forță, de putere, ca de la stăpânitor la supus, ceea ce este în acord cu realitatea. Åži adaugă: voi să faceți altminteri („între voi nu trebuie să fie așa”). „Care va vrea să fie mare între voi, să fie slujitor al vostru; și care va vrea să fie întâi între voi, să fie tuturor slugă14”. Este răsturnarea valorilor. Adevărata măreție este a sluji. Adevărata întâietate este a se pune pe sine mai jos decât toți. Este evident că Hristos dezvăluie aici ucenicilor Săi modelul dumnezeiesc. El arată pe loc cum conduce El și cum stăpânește: „Că și Fiul Omului n‑a venit ca să I se slujească, ci ca El să slujească și să‑Şi dea sufletul răscumpărare pentru mulți”. Hristos va fi pus în rândul robilor: pedeapsa legală a crucii era rânduită robilor. El va pune în practică ceea ce spune și ceea ce cere să se facă. Este o adevărată revoluție în istoria omenească: este prima oară de la căderea lui Adam și a Evei când se proclamă o asemenea rânduială. A fi mai mare, rege, este a sluji pe ceilalți, și nu a fi slujit sau a se sluji pe sine. A fi puternic înseamnă a avea „slăbiciunea” de a fi bun și mărinimos. A fi bogat înseamnă a se lăsa sărăcit pentru ceilalți. A fi cel dintâi înseamnă a lua locul celui de pe urmă, pentru a fi sigur că nimeni nu se va pierde. Hristos ne arată aici cum se poartă Dumnezeu cu Omul, cum stăpânește El, fiind „blând și smerit cu inima”. El le spune ucenicilor Săi și tuturor celor care vor să‑L urmeze până astăzi: fiți ca și Dumnezeu. A sluji pe ceilalți înseamnă a avea grijă de ei, a se dărui pe sine.

Această poruncă dumnezeiască este unul dintre temeiurile Bisericii. Este regretabil că cei care au grija turmei acesteia de 2000 ani, urmașii Apostolilor, adesea uită și preferă a se asemăna lumii mai degrabă decât lui Dumnezeu.

Părintele Noël TANAZACQ, Paris

Note: