Sărbătoarea Bunei Vestiri, care este vestirea făcută Mariei de Arhanghelul Gavriil a zămislirii lui Hristos în sânul ei, a fost mereu socotită de Biserica universală ca fiind a Zămislirii lui Hristos, după firea omenească, întru Fecioara Maria, prin Duhul Sfânt. De aici importanța sa de prim ordin.

Această sărbătoare nu s-a ținut întotdeauna la 25 martie: ea a fost fixată și în timpul Adventului (probabil datorită faptului că era legată de Post) în riturile mozarab, ambrozian și cel din Aquileia, ca și la Nestorieni (Mesopotamia de sus). Data de 25 martie a fost aleasă în funcție de cea a Crăciunului, la 25 decembrie (cu 9 luni înainte). Sărbătoarea cade întotdeauna în timpul Postului și adesea în timpul Săptămânii Patimilor. De aceea, unii Părinți au văzut un raport simbolic între Buna Vestire și Vinerea Mare, adică între venirea pe pământ a lui Hristos (zămislirea Sa se petrece înaintea nașterii Sale) și moartea Sa (care este o „naștere la Ceruri”)¹. Această sărbătoare este atât de importantă în istoria Mântuirii încât se sărbătorește în orice zi ar cădea² (inclusiv în Vinerea Mare), cu excepția zilei de Paști (în acest caz se amână pentru lunea Paștilor). Numele său grecesc este bogat în semnificații: Evanghelismos (vestirea cea bună). Iconografia Bunei Vestiri este foarte veche (secolul al II-lea). Icoana-tip este foarte folositoare pentru înțelegerea tainei. Singura noastră sursă canonică este Evanghelia de la Sfântul Luca, ceea ce nu este de mirare, deoarece acolo găsim aproape toate „Evangheliile copilăriei” [lui Hristos], dar istoria se găsește relatată și în cele două Evanghelii apocrife, Protoevanghelia lui Iacov și Evanghelia lui Vartolomeu³.

Evenimentul este datat în raport cu Ioan Botezătorul. Îngerul Gavriil fusese mai întâi trimis de Dumnezeu la Zaharia în Templul de la Ierusalim, pentru a-i vesti zămislirea lui Ioan Botezătorul (zămislire miraculoasă, deoarece Zaharia și Elisabeta erau în vârstă și nu mai puteau da viață, însă ea s-a petrecut după legea firii): la puțin timp după aceea Elisabeta rămâne însărcinată, însă „cinci luni s-a tăinuit pe sine” (Luca 1, 11-25), pentru că îi era rușine de vârsta sa. Åži tocmai „în cea de-a șasea lună” a sarcinii Elisabetei Gavriil este trimis din nou de Dumnezeu, de data aceasta la Maria. Aceasta este mărturia precisă a faptului că Ioan Botezătorul este Înaintemergătorul lui Hristos: se va naște cu 6 luni înaintea Lui. Numărul 6 are o semnificație simbolică: este numărul Omului și al căderii, al Omului care nu a voit să treacă de la cea de-a șasea la cea de-a șaptea zi, adică la unirea cu Dumnezeu. Ioan Botezătorul vestește pe Cel care va aduce omenirea de la ziua a șasea la ziua a șaptea, pe Hristos. Dar această a șaptea zi va fi cea a morții Sale, fiindcă Omul a păcătuit, iar unirea cu Dumnezeu se va face în cea de-a opta zi, care este și „cea dintâi”, zi una și veșnică, ziua Învierii.

Scena se petrece în Nazaretul Galileii, în conformitate cu realitatea istorică, ceea ce e însă foarte surprinzător în plan simbolic și teologic. Relatarea confirmă povestea Mariei pe care o cunoaștem exclusiv din Protoevanghelia lui Iacov. Maria intrase în Templu, fiind dăruită Domnului de către părinții săi, Ioachim și Ana, la vârsta de trei ani. Aici avea să se pregătească pentru lucrarea sa „dumnezeiască”, în rugăciune, citirea Scripturii și asceză, „hrănită de mâna unui înger”⁴. De la vârsta de 12 ani, avea să fie încredințată unui om în vârstă și văduv, dreptul Iosif, care „o luă la sine”⁵. Apoi știm că avea să primească de la marele preot misiunea de a țese purpură pentru fabricarea „vălului Templului”⁶. Acest văl roșu simbolizează firea omenească a lui Hristos (el se va sfâșia de la sine în Vinerea Mare, la moartea Domnului în ceasul al nouălea). Maria este într-adevăr cea care avea să „țeasă” trupul lui Hristos în sânul său. Cum și când au venit Maria și Iosif de la Ierusalim la Nazaret? Nu știm aceasta (cele două apocrife nu vorbesc despre acest lucru).

Însă este cu adevărat surprinzător că acest eveniment capital s-a petrecut în Galileea, la Nazaret, întrucât toate marile evenimente din viața lui Hristos s-au petrecut în Iudeea (care, cu Ierusalimul și templul său, simbolizează Împărăția lui Dumnezeu), deoarece Hristos este Împărat și Preot. Să fie oare pentru a arăta că întruparea Cuvântului privește întreaga omenire sau/și pentru a proroci ceea ce Hristos avea să spună El Însuși cu tărie: Nu cei sănătoși au nevoie de doctor, ci cei bolnavi și: Fiul Omului a venit să caute și să mântuiască pe cei căzuți⁷?

„Îngerul Gavriil” este un serafim, un înger din prima ceată îngerească, dintre cei pe care Apocalipsa îi numește „cei șapte îngeri care stau dinaintea feței lui Dumnezeu”⁸. El este „trimis de Dumnezeu”: este un mesager al Domnului; vorbește în numele lui Dumnezeu. El merge să-i vorbească „unei fecioare logodite cu un bărbat care se chema Iosif, din casa lui David; iar numele Fecioarei era Maria”. Dintru început ni se dau criteriile revelației.

„Unei fecioare”: Maria va săvârși ceea ce Eva nu voise să facă. Eva îl ascultase pe Åžarpe (și deci își întorsese fața de la Dumnezeu) și primise duhovnicește sămânță prin cuvântul lui Satan. Maria este pe de-a-ntregul fecioară: ea și-a păstrat neștirbită unitatea (integritatea, fecioria), fiind fecioară cu trupul și cu sufletul, fecioară din punct de vedere fizic, psihic și duhovnicesc; ea nu și-a plecat niciodată urechea, nici inima lui Satan și nimănui altcuiva în afară de Dumnezeu. Este cel mai mare luptător duhovnicesc al omenirii. Este întoarsă în întregime către Dumnezeu; însuși numele ei arată aceasta: „Maria” este un calc în aramaică al unei expresii egiptene care înseamnă „iubitoarea de lumină”. Pentru a răspunde iubirii nebunești a lui Dumnezeu, trebuia ca femeia (care reprezintă omenirea) să fie fecioară cu inima, cu gândul și cu trupul. Ea este cu adevărat noua Evă. Protoevanghelia ne arată că Maria avea 16 ani⁹.

„Logodită”: Protoevanghelia lui Iacov, care confirmă Evanghelia, spune că Iosif nu era acolo, tocmai pentru că nu erau decât „logodiți” și deci nu trăiau împreună ca soți. Acest lucru este confirmat de Evanghelia după Matei: „Maria, mama Lui, fiind logodită cu Iosif, fără să fi fost ei dinainte împreună, s-a aflat având în pântece de la Duhul Sfânt” (Mt 1, 18). Este atestarea fecioriei ei.

Iosif este „din casa lui David”, pentru a se arăta că Iisus avea să fie fiu al lui David (Iosif va fi tatăl său după lege).

Îngerul, luând înfățișare omenească, intră în casă și se închină Mariei în chip neobișnuit (și unic). Închinarea obișnuită era, în greacă, „Hairé” (bucură-te) [în latină „Ave” (mântuire)]. Gavriil adaugă: „cea plină de har”¹⁰ (care a primit plinătatea harului, cea plină de energiile dumnezeiești necreate), „Domnul este cu tine” (ești apropiată de Dumnezeu, aleasă de El, pe tine te-a iubit), „binecuvântată ești tu între femei” (Eva a fost osândită și „blestemată”; toate femeile după ea sunt astfel, însă tu, și tu singură, ești binecuvântată). Maria este tulburată. Nu numai pentru că vede un înger: văzuse îngeri în fiecare zi în Templu, de la 3 la 12 ani (și probabil chiar pe același Gavriil). Nu, este tulburată de conținutul închinării lui, care nu este obișnuit și se întreabă ce înseamnă aceasta, pentru că este smerită (și nu tresare de bucurie, ca și cum i s-ar fi cuvenit). Ci păstrează tăcerea.

Îngerul o liniștește pe dată¹¹: „Nu te teme, Marie, căci ai aflat har la Dumnezeu” (Dumnezeu a primit jertfa inimii sale). Apoi îi dă Vestea extraordinară, unică, sublimă: iată, vei lua în pântece și vei naște fiu, și vei chema numele lui Iisus (numele ales de Dumnezeu Tatăl), și îi dă criteriile după care să poată recunoaște în acest fiu pe Fiul lui Dumnezeu: „Fiul Celui Preaînalt”, fiul lui David („tronul lui David, părintele Său”), va împărăți peste casa lui Iacov („împăratul lui Israel”), va împărăți în vecie. Maria, care cunoaște desăvârșit Scriptura pe care o citește în fiecare zi încă din copilăria ei, recunoaște imediat prorocia lui Isaia (Is 7, 14) și înțelege că este vorba despre Mesia. Dinaintea acestui cuvânt incredibil și a acestei responsabilități zdrobitoare, ea nu se îndoiește și nu fuge în numele unei false smerenii.

Spune numai: „Cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu știu de bărbat?”. Admirabilă înțelepciune a Fecioarei Maria! Sunt fecioară prin iubire pentru Dumnezeu și nu vreau să trădez această iubire, nu vreau să fac un adulter spiritual. Renunțând la orice legătură de iubire trupească cu un bărbat, cum se va putea face aceasta¹²? Era singura întrebare legitimă pe care putea să și-o pună, fără să se lase pradă îndoielii, căci prorocul Isaia nu spusese cum anume avea să se facă aceasta. Când punem lui Dumnezeu o întrebare legitimă cu inima curată, El răspunde întotdeauna. Dumnezeu răspunde prin gura serafimului: „Duhul Sfânt se va pogorî peste tine și puterea Celui Preaînalt te va umbri”. Nu numai harul Sfântului Duh ți se va da, ci Duhul Sfânt în persoană, Dătătorul de har, va veni întru tine. Nu va fi întru tine sămânță de bărbat: ci va fi sămânță dumnezeiască, păstrând nestricată pecetea fecioriei tale. În tine se va săvârși unirea tainică între Dumnezeu și Om. Åži aici adaugă, spre a lămuri miezul și țelul tainei: „Pentru aceasta, și Sfântul care Se va naște din tine Fiul lui Dumnezeu se va chema”. Va fi plinirea Legii și a Prorocilor, plinirea planului lui Dumnezeu cel mai dinainte de zidire, plinirea făgăduinței făcute Evei și pe care aceasta o lepădase.

Åži apoi îngerul mai adaugă, dar abia la sfârșit, pentru că Maria nu se îndoise, că ruda sa Elisabeta zămislise și ea fiu „la bătrânețea ei”, stearpă fiind. Maria nu ceruse dovezi, ci crezuse în cuvântul lui Dumnezeu. Ceea ce îngerul îi spune nu este o dovadă (cu atât mai mult cu cât nu încape nici o comparație între cele două minuni), ci vrea să-i arate: „Căci nimic nu este cu neputință la Dumnezeu”. Dumnezeu este atotputernic și lucrează după voia Sa, „bună voia” Sa, voia Sa cea bună, ca să reluăm expresia din rugăciunea Tatăl Nostru la cea de-a patra cerere: „Facă-se (bună) voia Ta pe pământ”. Aceasta este Maria.

Răspunsul final al Mariei este o culme duhovnicească: „Iată roaba Domnului”. Maria nu se situează decât în legătură cu Dumnezeu. Sfântul Ambrozie arată că numindu-se pe sine „roabă” ea nu revendică nici un privilegiu¹³. Aceasta mai înseamnă și: mă fac părtașă lucrării lui Dumnezeu. Robul este împreună-lucrător cu stăpânul său, și lucrează împreună amândoi. Lui Dumnezeu îi place ca Omul să-I fie împreună-lucrător. Åži, în sfârșit, perla duhovnicească de mare preț: „Fie mie după cuvântul tău”: facă-se întru mine voia lui Dumnezeu. Voia mea este voia Sa: este o singură voință. Admirabilă sinergie între Dumnezeu și Om¹⁴! Åži spune îngerului: cuvântul „tău”. Åži totuși este vorba de cuvântul lui Dumnezeu. Însă îngerul, ca persoană, nu este negat. Fie mie după cuvântul lui Dumnezeu, pe care tu, vestitorul Său, mi-l aduci cu credincioșie. În această clipă, toată istoria omenirii s-a schimbat. În Maria, toată omenirea a spus „Da” lui Dumnezeu. Da, Te iubesc și vreau să mă unesc cu Tine. Eva a fost răscumpărată.

Episcopului Jean de Saint-Denis îi plăcea să amintească în ce constă măreția Mariei și pentru ce este ea un model duhovnicesc. Deoarece a ocolit două capcane: nu a sărit în sus de bucurie auzind minunata închinare a îngerului, prin aceasta ocolind capcana mândriei, și nu a fugit dinaintea zdrobitoarei responsabilități a misiunii sale, ocolind primejdia deznădejdii. A depășit cele două mari ispite ale Omului: muntele mândriei și prăpastia deznădejdii¹⁵.

Binecuvântată fie în veci Maria, Maică și Fecioară, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu!

Pr. Noël TANAZACQ, Paris

Note:

1. Martirologul ieronimic mărturisește aceasta (Galia, sfârșitul secolului al VI-lea).
2. Atestat de canonul 52 de la Sinodul Trullan (Quinisext) din 692.
3. Apocrife: etimologic, „scris dedesubt”. Este vorba de texte scrise dedesubtul numelui unui personaj celebru (adesea un Apostol). Era un procedeu clasic în Antichitate. Au existat foarte multe astfel de texte, care nu au fost reținute în canonul Sfintei Scripturi. Unele dintre ele sunt de o mare valoare (ca Protoevanghelia lui Iacov, datorită căreia cunoaștem viața Mariei, a părinților săi, Ioachim și Ana, a lui Iosif…), iar altele sunt execrabile (eretice sau chiar blasfematoare). Protoevanghelia lui Iacov a avut o remaniere latină: pseudoevanghelia lui Matei, care însă nu ne spune prea multe despre Buna Vestire.
4. Protoevanghelia lui Iacov, VIII, 1.
5. Ibid., IX, 3. Maria nu mai putea să rămână în Templu după vârsta pubertății, deoarece scurgerea de sânge era socotită necurăție din punct de vedere ritual [pierderea de sânge simbolizează pierderea Duhului, căderea Omului]. Ea este încredințată atunci unui om în vârstă și văduv, probabil pentru că părinții ei muriseră și pentru a nu exista nici o ambiguitate în privința acestei relații. Copiii lui Iosif sunt numiți „frații Domnului” în Evanghelie: ei îi sunt de fapt frați după tată.
6. Ibid., X. Vălul trebuia să fie țesut de șapte fecioare din fir de preț. Sorții au ales-o pe Maria pentru „purpura adevărată”, care este simbolul împărătesc prin excelență. Acest văl este cel „de-al doilea văl” al Templului, cel care ascunde Sfânta Sfintelor. Numai marele preot trece dincolo de el, o dată pe an.
7. Luca 5, 31 și 19, 10. „Galileea neamurilor” reprezintă lumea fără Dumnezeu, lumea căzută. Aici Hristos avea să săvârșească cea mai mare parte a predicării Sale.
8. Apoc 8, 2. Gavriil îi spusese lui Zaharia: „Eu sunt Gavriil, care stau dinaintea feței lui Dumnezeu” (Luca 1, 19). Îngerul Rafail îi spusese și el lui Tobie: „Eu sunt Rafail, unul dintre cei șapte îngeri care stau mereu gata a intra în Slava Domnului” (Tb 12, 16, citând Apoc 8, 2). Biblia ne dă numele a trei serafimi: Gavriil, Rafail și Mihail, pe care tradiția îl socotește mai-marele oștilor cerești (numai el este numit „Arhanghel” în Biblie, adică mai-mare între îngeri). Serafimilor le sunt încredințate misiuni cu privire la întreaga omenire. Sunt reprezentați cu câte șase aripi, dintre care două le acoperă fața, pentru că sunt atât de aproape de focul necreat al Dumnezeirii, încât ar fi arși dacă nu și-ar feri chipul. Gavriil înseamnă „omul lui Dumnezeu” sau „Dumnezeu Åži-a arătat tăria”. Este pomenit și în Deut 8, 16.
9. Protoevanghelia lui Iacov, XII, 3. Maria era nubilă, adică aptă pentru căsătorie.
10. Această expresie nu este folosită, în afara Mariei, decât pentru Hristos, în Prologul Evangheliei lui Ioan: „Åži Cuvântul S-a făcut trup și a locuit printre noi, plin de har și adevăr…” (Ioan 1, 14). Aceasta înseamnă: plin pe de-a-ntregul de Duhul Sfânt [firea omenească a lui Hristos]. Numai Noul Adam și Noua Evă sunt astfel numiți, pentru că sunt după chipul lui Dumnezeu‑Tatăl.
11. Ceea ce vine de la Dumnezeu niciodată nu înspăimântă: poate uimi, tulbura, dar Dumnezeu ne liniștește pe dată (cf. Hristos cu Apostolii Săi, mai ales atunci când liniștește furtuna).
12. Nu este fecioară pentru ea însăși, ci pentru ființa iubită, Dumnezeu; nu se îngrijește de fecioria ei, ci de Dumnezeu. Fecioria, ca orice atitudine duhovnicească și ascetică, nu este un scop în sine. Scopul în sine este unirea cu Dumnezeu, theosis. Valoarea tuturor acestor forme de nevoință este legată de duhul în care se fac toate și trebuie întotdeauna să le verificăm duhovnicește. Tocmai în numele unor principii duhovnicești și ascetice ale iudaismului au osândit preoții, cărturarii și fariseii pe Hristos, dându-L să fie omorât de păgâni.
13. Sfântul Ambrozie al Milanului, Comentariu la Evanghelia după Luca, II ,16 (trad. fr. Τraité de l’Evangile selon Saint Luc, SC n° 45 bis, p.79).
14. După cum spune episcopul Jean de Saint-Denis în Technique de la Prière, commentaire du Notre Père, p.121-122 și 144-145.
15. L-am auzit adesea vorbind astfel despre Născătoarea de Dumnezeu în predicile sale, în Catedrala Sfântul Irineu din Paris.