În ce mă priveÅŸte, n-am cunoscut un alt Părinte Teofil decât cel pe care îl recunosc în cuvintele pe care ni le-a lăsat. Nu l-am cunoscut adică altfel decât spunea că trebuie să fie un călugăr: „blând, binevoitor ÅŸi vesel”; nici altfel decât recomanda preoÅ£ilor să fie: „cu inimă de părinte, de frate ÅŸi de prieten”. Pot, de asemenea, să confirm ÅŸi eu că în inima părintelui Teofil sunt numai intrări ÅŸi nicio ieÅŸire, pentru că Părintele ÅŸi-a pregătit, după cum zicea, „prieteniile pentru veÅŸnicie”.

Prin urmare, cred că cea mai bună cale de a-l prezenta pe Părintele Teofil este de a pune în valoare propriile sale cuvinte. Dacă însă chipul părintelui Teofil, aÅŸa cum se regăseÅŸte el întipărit în conÅŸtiinÅ£a ÅŸi memoria celor care l-au cunoscut poate aduce cinstire Părintelui, pot să încerc la rândul meu să împărtăÅŸesc câteva amintiri.

L-am întâlnit prima dată pe Părintele Teofil în vara anului 1992, când am vizitat Mănăstirea Brâncoveanu de lângă Sâmbăta de Sus împreună cu câÅ£iva prieteni. La vremea respectivă, deÅŸi eram interesat să primesc îndrumare duhovnicească, nu aveam un îndumător ÅŸi nici nu pornisem spre Sâmbăta în intenÅ£ia precisă de a găsi vreunul. Dezinteresul meu s-a vădit mai ales din faptul că am înÅ£eles relativ târziu că Părintele pe care urma să îl întâlnim la Sâmbăta este nevăzător. De aceea, prima întâlnire cu Părintele Teofil a fost pentru mine o întâlnire neaÅŸteptată ÅŸi nepregătită, dar care mi-a produs o puternică impresie.

M-am grăbit să revin la Mănăstirea Sâmbăta, de îndată ce am avut ocazia, ispitind oarecum imaginea pe care mi-o făcusem cu ocazia vizitei dintâi. Mă aflasem oare sub efectul unei surprize amplificate de emoÅ£ia unei prime întâlniri, sau întrevedeam plinătatea unei minuni statornice? Cu această întrebare m-am întors la Mănăstirea Sâmbăta pentru a doua oară, având inima plină de dorinÅ£a ÅŸi nădejdea de a revedea acelaÅŸi Părinte Teofil pe care îl cunoscusem cu puÅ£in timp în urmă. Am aflat, cu ajutorul lui Dumnezeu, acelaÅŸi Părinte Teofil, nu numai în întâlnirile din anul care a urmat, ci ÅŸi în toate întâlnirile de mai apoi ÅŸi în toate împrejurările vieÅ£ii. În toate lucrurile l-am cunoscut statornic ÅŸi de o admirabilă cumpătare, iar prin aceasta mi s-a părut că întrevăd o lucrare care nu poate fi numai omenească, ci ÅŸi una întărită de harul lui Dumnezeu.

S-a spus despre Părintele Teofil, încă înainte de a ajunge la vârsta bătrâneÅ£ii, că „nu are vedere, dar este luminat”. În urmă cu mai bine de zece ani, în cadrul unei conferinÅ£e organizate de ASCOR la Arad, un student a întrebat pe Părintele Teofil dacă nădăjduieÅŸte să recapete vederea în lumea aceasta. La această întrebare Părintele a răspuns: „Nu. Åži dacă în ÎmpărăÅ£ia Cerurilor Dumnezeu îmi va spune « Tu să rămâi aÅŸa cum eÅŸti » eu i-aÅŸ răspunde strigând « Slavă Å¢ie, Doamne, Slavă Å¢ie ! »”

Părintele Teofil s-a definit pe sine însuÅŸi ca un om al bucuriei ÅŸi mă gândesc că mai ales aÅŸa va rămâne în conÅŸtiinÅ£a celor care l-au cunoscut. De la Părintele Teofil am învăÅ£at ÅŸi eu că bucuria este o îndatorire a omului credincios, pe care Dumnezeu de-abia aÅŸteaptă să o întregească ÅŸi să o înmulÅ£ească. Dumnezeu, spunea Părintele, ne-ar da mai multă bucurie, atâta bucurie câtă putem noi duce, numai să trăim o viaÅ£ă pe care să o poată binecuvânta Dumnezeu. De aceea, celor care doreau să împărtăÅŸească bucuria sa, Părintele le dezvăluia: „întâi e datoria, apoi e bucuria!”

La adăpostul statornicei revărsări de bucurie a Părintelui Teofil, mi s-a părut că trece neobservat că, înainte de a fi un om al bucuriei, Părintele Teofil a fost un om al datoriei. Un om al datoriei călugăreÅŸti, un om al datoriei ca slujitor al Altarului, un om al datoriei în toate împrejurările. Când l-am cunoscut eu pe Părintele Teofil, Părintele ajunsese deja la niÅŸte concluzii pe care le propunea celor care doreau să fie îndrumaÅ£i de dânsul, iar osteneala pentru a le agonisi părea a fi de domeniul trecutului. Realitatea este însă că nevoinÅ£ele Părintelui treceau de multe ori nebagate în seamă, cum ar fi simplul fapt că iarna petrecea ore în ÅŸir ascultând spovedaniile într-un paraclis neîncălzit. Aceast detaliu părea atât de ignorat, încât aproape părea să facă parte din tipic. Se poate ca vieÅ£uitorii Mănăstirii Brânconeanu să ne facă cunoscută mai bine nevoinÅ£a Părintelui Teofil, dar chiar ÅŸi aÅŸa, dacă despre alÅ£i trăitori ortodocÅŸi ÅŸtim că s-au impus în memoria urmaÅŸilor mai ales pentru că s-au ostenit cu postul ÅŸi cu privegherea, cu lucrul mâinilor sau răbdarea necazurilor, despre Părintele Teofil va fi mai dificil să ne reamintim vreo regulă de asceză precisă. S-ar putea chiar ca, odată cu trecerea timpului, multele dar puÅ£in cunoscutele sale nevoinÅ£e să fie mai degrabă asimilate bucuriei, în aÅŸa fel încât Părintele să rămână în memoria noastră ca un „lucrător al bucuriei celei de Sus”.

Părintele Teofil înseamnă pentru mine ÅŸi un minunat exemplu de ascultare duhovnicească faÅ£ă de duhovnicul ÅŸi înaintaÅŸul său, Părintele Serafim Popescu. Peste tot unde a Å£inut cuvântări, Părintele Teofil a pus înaintea ascultătorilor persoana Părintelui Serafim, pomenind mai ales îndemnul acestuia: „să te depăÅŸeÅŸti ÅŸi să te dăruieÅŸti”, îndemn ce l-a împlinit el însuÅŸi, din pronie dumnezeiască. Într-adevăr, Dumnezeu a rânduit ca Părintele să-ÅŸi depăÅŸească în multe privinÅ£e condiÅ£ia, fiind hirotonit preot fără să se Å£ină seama de neputinÅ£a sa trupească. În felul acesta mai ales, ca părinte duhovnicesc ÅŸi ca predicator, Părintele s-a dăruit tuturor celor care doreau să fie îndumaÅ£i de dânsul sau căutau cuvânt de folos.

Printre cuvintele din Pateric pe care Părintele Teofil le repeta adesea se număra ÅŸi zicerea Sfântului Antonie cel Mare: „Aceasta este lucrarea cea mare a omului, ca greÅŸeala sa să o pună asupra sa înaintea lui Dumnezeu ÅŸi să aÅŸtepte ispita până la ultima suflare”. Åži acest cuvânt l-a împlinit Părintele nostru Teofil, fiind, până în ultima zi de boală, de suferinÅ£ă ÅŸi ispită, acelaÅŸi Părinte Teofil, înmulÅ£itor al bucuriei. DeÅŸi era pregătit pentru moartea pe care însuÅŸi o prevestise, boala ÅŸi durerea neaÅŸteptată păreau să fie o ultimă încercare înaintea plecării sale. Dar chiar ÅŸi aÅŸa, pe patul de suferinÅ£ă, dădea celor dragi încredinÅ£are că până la urmă „ÅŸi viaÅ£a asta o’ fost faină”.

Pentru cei care l-au cunoscut pe Părintele Teofil, nu este nici o îndoială că Părintele s-a mutat de la o viaÅ£ă frumoasă la viaÅ£a cea desăvârÅŸită. Se ÅŸtie că Părintele Teofil nu se îndoia el însuÅŸi că va merge în rai, iar aceasta nu pentru faptele sale, ci pentru mila lui Dumnezeu, „care n-are pe nimenea de pierdut”. Astfel, trecerea la cele veÅŸnice a Părintelui Teofil pare o mutare, într-o perfectă continuitate logică, din mănăstirea Sâmbăta – „tinda raiului ÅŸi locul împlinirilor” –, în raiul lui Dumnezeu.

Pr. Cătălin CordoÅŸ, Lyon