Teologia energiilor necreate, fundamentul real al îndumnezeirii creștinului, are o însemnătate deosebită în contextul ecumenic de astăzi. În Occident, în anumite cercuri, discursul palamit a devenit sursă de inspirație și mijloc de apropiere de Ortodoxie. Totuși, în alte părți, acestă teologie este ignorată, criticată sau chiar ironizată (a se vedea articolul despre acest subiect în Enciclopedia Catolică). Abisul dintre Ortodoxie și Occident, fie acesta catolic sau protesant, nu se arată a fi mai profund nicăieri altundeva decât în viziunea poziționării omului în relația acestuia cu Dumnezeu: obiectiv‑rațională/intelectuală sau subiectiv‑emotivă, prima stând la baza teoriilor mecaniciste despre lume și a raționalismului religios, cea de‑a doua girând un pietism individualist, ambele însă, în esență, sisteme mărginite și închise, rămase la nivelul limitelor naturii umane, neputându‑se lansa spre posibilitățile infinite ale îndumnezeirii totale a omului. Aceasta pare a fi rana cea mai adâncă ce ne ține separați, și probabil cel mai greu de  vindecat. 

Omul viază cu adevărat doar atunci când se aseamănă cu Dumnezeu în sfințenie, după cum Sfântul Irineu de Lyon ne spune: „slava lui Dumnezeu este omul viu, iar viața omului este vederea lui Dumnezeu” (Adversus haereses IV, 20, 7). Ceea ce Ortodoxia mărturisește prin teologia sa este un adevăr empiric: chipul blajin al omului îndumnezeit, luminat și transfigurat de harul Duhului Sfânt, al sfântului, al părintelui duhovnic îmbunătățit, grăitor al tainelor dumnezeiești, care nu are egal pe acest pământ în nicio tradiție, fie creștină sau necreștină. 

În rândurile următoare, voi încerca să surprind câteva din ideile și perspectivele inedite prezentate în cardul acestei conferințe.  

Mitropolitul Kallistos (Ware) al Diokleii (Oxford) a deschis conferința vorbind despre măreția omului în viziunea Sfântului Grigorie Palama. Deși lumina Taborului nu este creată, ci izvorâtă din dumnezeirea Mântuitorului nostru Hristos, a fost totuși posibil ca aceasta să fie percepută de ochii apostolilor. Lumina harului divin nu poate fi cunoscută prin simțurile trupului; totuși prin curățirea acestora se ajunge la contemplarea chipului lui Hristos în lumina necreată.

Lumina dumnezeiască se arată inteligibil minții curățite de păcat (la Sfântul Grigorie Palama, nous‑ul este chipul lui Dumnezeu din om). În această lumină, sfinții Îl cunosc pe Dumnezeu în mod nemijlocit și intuitiv, într‑un mod cu totul diferit de gândirea discursivă (logismos) care se folosește de silogisme, raționamente sau analize logice.

Deși distincția dintre minte și inimă nu o găsim în Sfânta Scriptură, aflăm acolo că toate, bune și rele, se zămislesc în inimă.

Sfântul Grigorie susține, asemenea Cuviosului Macarie cel Mare și Sfântului Atanasie Sinaitul, că omul, prin împărtășirea sa, în același timp, de cele pământești și de cele cerești, este superior îngerilor.Omul participă în Dumnezeu prin mijlocirea harului dumnezeiesc necreat și cu trupul, care este implicat activ în rugăciunea minții sau a inimii. Deci și trupul este participant și părtaș, pătimitor al luminii dumnezeiești.

Pr. Prof. Nikolaos Loudovikos (Academia Ecleziastică din Tesalonic) a comparat viziunea Sfântului Grigorie cu cea a lui Toma de Aquino. Conform teologiei Sfântului Grigorie, există o unire psiho‑somatică a omului cu Dumnezeu, această unire făcându‑se în Dumnezeu la nivelul energiilor necreate, în timp ce în teologia tomistă, contactul omului cu Dumnezeu rămâne la nivelul intelectului, al rațiunii umane, deci în om, căci acesta nu are acces direct la Dumnezeu. Prin această concepție care nu vede împlinirea naturii sau a omului în plinătatea sa existențială, care include și îndumnezeirea trupului, se ajunge la subjugarea naturii de către intelect/spirit și, în mod ultim, la ambițiile hegemonice ale Bisericii Romano‑Catolice asupra lumii. Spiritualul trebuie să domine natura. 

Distincția majoră, care poate fi privită însă și ca o posibilă punte de unire în dialogul ecumenic, ar fi concepțiile celor doi mari „doctori” ai Bisericilor în privința unității lui Dumnezeu. Toma de Aquino pleacă de la o bază metafizică, de la unitatea lui Dumnezeu concepută în termeni aristotelici de substanță simplă, în timp ce Sfântul Grigorie Palama teologhisește unitatea ontologică, distingând însă între ființa lui Dumnezeu și energiile necreate. 

O prezentare care a suscitat interes a fost cea a Dr. Christina‑Mangala Frost (Cambridge, UK), care după ce a arătat pericolele inerente practicării yoga, fie aceasta în variantă religios‑deistă sau secular‑atee, a comparat „iluminarea” yoghinului cu cea isihastă. E posibil ca „lumina” din yoga, atinsă prin evadarea mundanului, concentrare și exerciții fizice, să fie, în cel mai bun caz, o lumină naturală a nous‑ului, însă în nici un caz o experiență a divinului. 

Dr. Stavros Yangazoglou (Hellenic Open University) a arătat preocuparea Sfântului Grigorie pentru viața sacramentală a Bisericii, fapt mai puțin discutat în studiile despre teologia palamită. Luând ca punct de plecare disputa din cadrul Bisericii din Grecia din anii ‘60, între viziunile „sacramentală” și „harismatică”, a arătat cum Sfântul Grigorie le integrează pe ambele într‑o comuniune harismatică a Bisericii. Avem astfel un isihasm sacramental la Sfântul Grigorie. Euharistia este lumina celor curățiți. Acest aspect al eclesiologiei euharistice a fost preluat și dezvoltat de către Sfântul Nicolae Cabasila, iar în teologia modernă John Romanidis a vorbit despre teologia terapeutică a părinților purtători de Duh. Teologia sacramentală este completată de această teologie terapeutică. În concluzie, Biserica este comuniunea îndumnezeirii, harul necreat fiindu‑ne împărtășit în primul rând prin Sfintele Taine.

Referitor la „disputa palamită” dintre cercetătorii moderni ai operei Sfântului Grigorie (de exemplu, Meyendorff – Romanidis), există încă o preocupare actuală în determinarea premizelor filozofice și teologice reale ale conflictului dintre Palama și opozanții isihasmului (în sens strict, nominalismul lui Barlaam poate fi o construcție modernă neavenită – Kallistos Ware).

Profesorul Georgios Mantzaridis (Tesalonic) a avut o intervenție scurtă în care a punctat natura simplă, iar nu compusă, a lui Dumnezeu, și datorită acestui fapt, posibilitatea lui Dumnezeu de fi prezent, prin energiile Sale, în toată creația. Dumnezeu nu este în sens aristotelic actus purus. De aceea, simplitatea divină nu este aceeași cu cea filozofică. Omul este o natură compusă cu multe funcții și trebuințe în afara lui pentru care a fost înzestrat cu simțuri. Dumnezeu nu are nevoie de nimic, El nu este pătimitor. Adevărul dumnezeiesc este simplu, iar cel omenesc compus și relativ. Simplitatea lui Dumnezeu este unul dintre atributele/energiile lui Dumnezeu, iar nu esența lui Dumnezeu (în sens aristotelic/tomist).

Mandzaridis a încheiat punctând o inserție rău‑voitoare în corpusul operei palamite publicat în colecția Patrologia Graeca, adaos care reflecta poziția Occidentului la acea vreme față de teologia Sfântului Grigorie, și anume un text care nu aparține acestuia, scris de un monah, Nifon Candidatul, care ar susține că Sfântul Grigorie credea în mai multe divinități. 

Cercetătorul patristic britanic, Dr. Norman Russell, trecut de curând la Ortodoxie, a arătat că opozanții lui Palama susțineau că deosebirea pe care acesta o face între esență și energie nu este reală, ci numai mentală. Punctul cel mai interesant al prezentării l‑a constituit legătura pe care Dr. Russell a făcut‑o între controversele hristologice din secolele V‑VII și controversa palamită. Astfel, distincția dintre esență și energie ar fi o extindere a teologiei deosebirii dintre divinitatea și umanitatea lui Hristos, între voință și energie în persoana lui Hristos, controversă continuată până în secolul al XII‑lea. Un sinod constantinopolitan din 1170 a arătat că precum Tatăl este cauza/izvorul dumnezeirii, asemenea este și în cazul energiilor divine cauzate de sau izvorâte din ființa divină, după cum susține chiar Sfântul Grigorie: energiile divine nu există prin ele însele, ci sunt dependente de cauza lor. 

Au susținut comunicări și trei români, un filozof, un critic de film și un teolog. 

Conf. Dr. Dan Chițoiu de la Universitatea din Iași a adus lumină asupra controversei dintre Palama și Barlaam, punctând în același timp potențialul teologiei palamite în cadrul unei filozofii creștin‑ortodoxe contemporane. 

Dr. Elena Dugheru a trasat o traiectorie interesantă a teologiei luminii dumnezeiești, minunat reprezentată în frescele catedralei Adormirii Maicii Domnului din Mănăstirea Ferapont de către faimosul călugăr rus Dionisie (sec. XV), reconstruite cu ajutorul fotografiei „pnevamatice” („fotografia – arta de a scrie/picta cu ajutorul luminii”) a artistului contemporan Iuri Holdin. 

Pr. Dr. Liviu Barbu, semnatarul articolului de față, a participat la conferință din încuviințarea și cu binecuvântarea Înaltpreasfințitului Iosif. Acesta a prezentat legătura dintre isihasm, rugăciunea inimii și îndrumarea duhovnicească, vorbind apoi despre specificul isihasmului românesc – mlădiat pe firea românului –, reașezarea figurii Sfântului Vasile de la Poiana Mărului în cadrul universal al renașterii filocalice (contribuție încă puțin cunoscută în Occident) și  aportul remarcabil al Părintelui Stăniloae, a cărui prezentare, teologică și duhovnicească, a operei Sfântului Grigorie Palama a jucat un rol major în renașterea filocalică a secolului XX.  Părintele Stăniloae a deschis drumul primelor cercetări moderne asupra operei palamite, lucrare continuată astăzi cu acribie de teologi precum Diac. Prof. Dr. Ioan I. Ică Jr. și P.S. Dr. Ignatie (Trif). 

Prezentarea a fost încheiată cu un exemplu de „isihasm urban” din zilele noastre, întemeiat pe rugăciune, lucrare în comuniune și ascultare, practicat într‑o parohie din inima Bucureștilor, Dobroteasa, sub îndrumarea părintelui Gheorghe Sima, care de‑a lungul anilor a clădit duhovniceste mai multe generații de ucenici. 

Conferința a fost întregită de pelerinajul spiritual făcut la locurile legate de viața Sfântului Grigorie Palama, în Veria, la mănăstirea unde se păstrează până astăzi peștera cu două încăperi săpate în calcar în care sfântul s‑a nevoit pentru vreo cinci ani, de Liturghia arhierească din Duminica a II‑a a Postului Mare, săvârșită în catedrala Sfântului din Tesalonic și popasul din Sfantul Munte, la Vatopedu, care a încununat întreaga lucrare academică și duhovnicească.

Slavă Èšie, Doamne, Celui ce ne‑ai arătat slava Ta prin preamăritul Tău sfânt, Grigorie Palama! Luminează‑ne pe noi cu lumina cunoștinței dumnezeirii Tale, prin harul preasfântului Tău Duh, pentru rugăciunile sfântului Tău!

Pr. Liviu Barbu, Institutul de Studii Creștin‑Ortodoxe, Cambridge
Parohia Sf. Mc. Filoteea și Cuv. Beda Venerabilul, Norwich, Marea Britanie