De curând un tânăr îmi scria: „…cea mai gravă problemă în Biserică este faptul că ceva ne împiedică să fim autentici. Åži cred că tocmai de aceea predica nu convinge, pentru că dincolo de salutul «Doamne‑ajută!», de agapele care au înlocuit party‑urile, de muzica bizantină care a înlocuit rock‑ul, de pereÅ£ii care nu mai sunt acoperiÅ£i de postere, ci de icoane etc., dincolo de toate acestea, mulÅ£i dintre noi rămânem la fel, ne‑conÅŸtienÅ£i de «Hristos în mijlocul nostru». Nu ÅŸtiu exact despre ce e vorba. Un blocaj? O lipsă de maturitate? O rămânere la stadiul de «primii paÅŸi»? O lipsă de dor de Dumnezeu?”

DeÅŸi readusă în discuÅ£ie recent, problema aceasta este, aÅŸ zice, la fel de veche ca ÅŸi creÅŸtinismul, ca ÅŸi umanitatea însăÅŸi ÅŸi constă într‑o neputinÅ£ă a omului de a se concentra asupra esenÅ£ialului ÅŸi într‑o nevolnică risipire în detalii cărora, urmare a patimilor care‑l stăpânesc, omul le acordă o falsă importanÅ£ă, confundând scopul cu metodele, întregul cu detaliile, esenÅ£ialul cu secundarul, iubirea cu egolatria, comuniunea cu comunicarea, conÅ£inutul cu formele, slujirea lui Dumnezeu cu dorinÅ£a împlinirii voii proprii, credinÅ£a cu ideologia religioasă. Să ne amintim doar cum Adam, în rai, a preferat merele faptului de a guverna creaÅ£ia, cum Isav i‑a cedat fratelui său Iacov dreptul de întâi‑născut în schimbul unui blid de linte, cum ucenicii Mântuitorului, în timp ce El le vorbea despre iminenÅ£a mântuitoarelor Patimi, expresie a deplinei lepădări de sine în slujire iubitoare, se gândeau care dintre ei să fie mai mare.

Solicitându‑i‑se de către Părintele Ioanichie Bălan un material referitor la revigorarea monahismului, cândva la începutul anilor ’90, Părintele Teofil răspundea, cumva dezamăgit de situaÅ£ia monahismului contemporan, că nu găseÅŸte nimic de scris deoarece realitatea arăta că nu doar la Sâmbăta, ci ÅŸi în alte mănăstiri, ceea ce trebuia să fie obÅŸti monahale, comuniuni de fraÅ£i sau surori în jurul lui Hristos, rămâneau simple adunături de burlaci, în care monahii/monahiile caută să‑şi argumenteze propria viziune asupra credinÅ£ei ÅŸi vieÅ£ii, eventual chiar ÅŸi un mod de viaÅ£ă cât mai individualist ÅŸi comod în care mai mici sau mai mari capricii ÅŸi patimi să fie bine mascate ÅŸi cultivate; ÅŸi toate acestea sub eticheta „slujirii lui Dumnezeu”. 

Având în vedere slujirea preoÅ£ească, Părintele deplângea faptul că foarte mulÅ£i clerici nu sunt oameni ai lui Dumnezeu, oameni ajunÅŸi la o relaÅ£ie intimă cu Dumnezeu, ci simpli funcÅ£ionari bisericeÅŸti. Amintea în această privinÅ£ă un cuvânt al Părintelui Arsenie Boca adresat studenÅ£ilor teologi din Sibiu: „AveÅ£i grijă să nu ajungeÅ£i preoÅ£i înainte de a deveni creÅŸtini!”. 

Referitor la viaÅ£a laicilor, Părintele constata de asemenea cu tristeÅ£e că adesea aceÅŸtia merg la biserică sau se roagă în chip utilitarist, că împlinesc anumite practici religioase fără a le înÅ£elege, ci doar pentru a cere ceva de la Dumnezeu sau pentru a‑L ruga să nu‑i pedepsească pentru anumite greÅŸeli sau păcate, raportându‑se la El ca la un sponsor sau ca la un terorist. Deplângea raportarea din simplu obicei sau chiar superstiÅ£ioasă la Dumnezeu. Îmi aduc aminte cum, la o înmormântare, undeva în zona FăgăraÅŸului, observând (prin pipăire) bănuÅ£ul pus în mâna mortului, ca acesta să aibă, conform tradiÅ£iei populare, cu ce să plătească la vămi, Părintele, întristându‑se mult pentru faptul că preoÅ£ii nu corectează un astfel de obicei, i‑a atras atenÅ£ia preotului paroh. Primind din partea acestuia explicaÅ£ia că e vorba de o tradiÅ£ie împământenită la care oamenii nu doresc să renunÅ£e, Părintele Teofil a făcut următoarele afirmaÅ£ii: „Dacă nici atâta putere nu avem (în calitate de preoÅ£i) să dezrădăcinăm un astfel de obicei, atunci chiar că nu avem nici o putere” ÅŸi „Atâta Å£in oamenii noÅŸtri de credinÅ£ă, cât mortul de bănuÅ£”.

Ce se întâmplă cu noi? În dorinÅ£a noastră, de multe ori sinceră, de a‑I sluji lui Dumnezeu, devenim prea formaliÅŸti, dorim să copiem ce a gândit sau făptuit un sfânt sau altul, uitând să ascultăm ÅŸi ce are să ne spună Dumnezeu pentru situaÅ£ia noastră concretă. Nu reuÅŸim să aplicăm la noi, nu doar să copiem exterior, formal, diferite exemple din TradiÅ£ia Bisericii. Ca urmare, în loc să ne apropiem de Dumnezeu ÅŸi de semeni prin formele care sunt bune ÅŸi necesare, ne izolăm tot mai mult în lumea noastră interioară, în loc să devenim altruiÅŸti ne cultivăm egoismul, în loc să căutăm împlinirea voii lui Dumnezeu, facem ceva ce hotărâm noi că este voia Lui, în loc să creÅŸtem în comuniune prin credinÅ£ă, deschizându‑ne spre semenii noÅŸtri, ne făurim ideologii care ne îngustează orizontul vieÅ£ii, depărtându‑ne de Dumnezeu ÅŸi separându‑ne de oameni. Netrăind prin credinÅ£ă, într‑o relaÅ£ie vie cu Dumnezeu ÅŸi cu semenii, ne limităm la conformarea exterioară, adeseori făÅ£arnică, cu anumite tipare de comportament religios. Cumva, asemenea cărturarilor ÅŸi fariseilor din vremea Mântuitorului, în loc să punem formele în slujba vieÅ£ii, omorâm viaÅ£a limitând‑o la forme.

Toate aceste chipuri de raportare defectuoasă la Dumnezeu Părintele Teofil le caracteriza prin formula: „A trăi social în religie, nu religios în societate”, adică a coborî relaÅ£ia cu Dumnezeu, manifestarea religioasă, la o simplă practică comună. În cuvintele SfinÅ£iei Sale, aceasta însemna „a face lucrurile lui Dumnezeu cu faÅ£a către lume”. De exemplu, să te rogi doar ca să fii văzut că te rogi, să posteÅŸti ca să fii lăudat, să împlineÅŸti anumite ritualuri religioase pentru că aÅŸa e obiceiul, să predici frumos pentru a culege laude etc. Or, tocmai această raportare a cuiva la Dumnezeu cu faÅ£a spre sine însuÅŸi sau către oamenii din jur, această reducere a religiosului la social ÅŸi a scopului la mijloc este cea care face ca manifestarea noastră religioasă să fie adesea doar formală, ritualistică, fără substanÅ£ă, fără sens ÅŸi prin urmare fără viaÅ£ă. 

Acestui mod defectuos de trăire a religiosului Părintele Teofil i‑a opus în viaÅ£a sa o relaÅ£ie vie cu Dumnezeu, pe care Îl înÅ£elegea, Îl experia ÅŸi Îl prezenta ca Tată, ca „bun ÅŸi iubitor de oameni”, ca „milostiv ÅŸi iubitor de oameni”, ca „Dumnezeul milei ÅŸi al îndurărilor ÅŸi al iubirii de oameni”, Care ne iubeÅŸte, ne ajută, ne cheamă, ne ocroteÅŸte, ne miluieÅŸte ÅŸi chiar ne zâmbeÅŸte, chemându‑ne să‑I zâmbim ÅŸi noi. Mai ales acest din urmă lucru, relaÅ£ia cu Dumnezeu prin zâmbet, este destul de rar întâlnit în tradiÅ£ia ortodoxă ÅŸi mărturiseÅŸte o intimitate delicată a unei relaÅ£ii de iubire cu Dumnezeu. Părintelui Teofil îi plăcea să amintească un cuvânt al Părintelui Serafim Popescu: „CreÅŸtinismul îi viaÅ£ă, nu‑i gheaÅ£ă!”.

Părintele Teofil a dobândit această intimitate în relaÅ£ia cu Dumnezeu deoarece, devenind monah, nu s‑a limitat la încadrarea într‑un tipic de viaÅ£ă, fie el ÅŸi monahal ÅŸi desăvârÅŸit, ci a acordat o mare importanÅ£ă, pe lângă încadrarea în forme, relaÅ£iei vii cu Dumnezeu, pe care Îl percepea ca Tată iubitor ÅŸi ocrotitor, verificându‑şi mereu gândurile ÅŸi faptele cu Cuvântul viu al lui Dumnezeu din Evanghelii. Întrebat, de exemplu, cum procedează seara când e obosit ÅŸi nu‑şi mai poate împlini canonul de rugăciune, spunea fără să se formalizeze că, după o foarte scurtă rugăciune, „se culcă”. Åži se culca într‑adevăr, dar a doua zi se scula foarte devreme, astfel că avea la dispoziÅ£ie două‑trei ore pentru rugăciune, citire ÅŸi meditaÅ£ie înainte de rugăciunea din biserică. Considera că, în cazul în care seara era la o conferinÅ£ă care se prelungea cu dialogul si spovedaniile până târziu, astfel că nu mai avea posibilitatea să se roage, Dumnezeu va primi slujirea pe care a împlinit‑o fără a‑i cere ceva ce n‑a mai avut posibilitatea să împlinească. Rămânea uimit în faÅ£a unor mărturisiri din partea unor monahi cum că ar avea ca restanÅ£ă de împlinit canonul de rugăciune în urmă pe nu ÅŸtiu câte luni de zile ÅŸi nu concepea că Dumnezeu ar cere aÅŸa ceva. Spunea că se roagă cu bucurie cu „Rugăciunea lui Iisus” ÅŸi nu‑şi poate închipui că Dumnezeu îi va reproÅŸa: „Vezi, Teofile, că ai mai fi putut zice rugăciunea de vreo mie de ori ÅŸi n‑ai zis‑o!”. Când la rugăciune îi venea în minte o poezie minunată de maica Teodosia Zorica LaÅ£cu, i‑o recita lui Dumnezeu ÅŸi zicea: „Doamne, aÅŸa că‑i faină?”. Întrebat de Părintele Ioanichie Bălan cum se luptă împotriva somnului – cuvinte cuprinse în Patericul Românesc –, Părintele Teofil răspunde tranÅŸant: „Mă culc”. La întrebarea: Care rugăciune e mai puternică?, întrebare la care răspunsul standard ar fi că aceea de la miezul nopÅ£ii, părintele răspundea că „Aceea prin care te apropii de Dumnezeu mai mult”. 

Care ar fi poziÅ£ia Părintelui Teofil faÅ£ă de stările de lucruri descrise de tânărul citat în deschiderea acestui articol? Într‑adevăr, de multe ori constatăm că noi, cei care ne numim credincioÅŸi, nu avem deloc conÅŸtiinÅ£a ÅŸi simÅ£irea apartenenÅ£ei la Trupul lui Hristos, la Biserica în cadrul căreia suntem chemaÅ£i să formăm o comunitate ÅŸi o comuniune de fraÅ£i ÅŸi surori. Cu referire la monahi, Părintele spunea că, din păcate, aceÅŸtia adesea nu prea au virtuÅ£i sociale, nu le pasă de fratele/sora lor. Dacă, spre exemplu, doi monahi se ceartă, ei se despart foarte uÅŸor, spunea Părintele, se închid în chilie trântind uÅŸa după ei ÅŸi nu‑i mai interesează ce se întâmplă cu celălalt. Astfel că nu se depăÅŸeÅŸte un mod de raportare pur formal la celălalt. DeÅŸi deontologia impune anumite comportamente, anumite formule de politeÅ£e, ÅŸi în lumea monahală ÅŸi în cea clericală ÅŸi între creÅŸtini în general, cum este ÅŸi salutul „Doamne‑ajută!”, acestea sunt adesea lipsite de conÅ£inut. Sunt rostite, împlinite, fără ca aceia care le utilizează să le gândească ÅŸi mai ales fără să le trăiască. În legătură cu „agapele care au înlocuit party‑urile”, Părintele, referindu‑se la mulÅ£i candidaÅ£i la monahism care, părăsind lumea, veneau la mănăstire, îmbrăcau haina monahală, dar nu se lăsau pătrunÅŸi ÅŸi de duhul de gândire ÅŸi simÅ£ire călugăresc, amintea un cuvânt adresat de un părinte din Pateric cuiva care fusese senator ÅŸi devenise monah doar în cele exterioare: „Åži pe senator l‑ai pierdut, ÅŸi nici pe monah nu l‑ai aflat”. Cât de des nu se întâmplă, din păcate, în situaÅ£ia noastră de diasporă, ca hramurile bisericeÅŸti să fie reduse la statutul de serbări câmpeneÅŸti. Adică oamenii folosesc sărbătoarea bisericii în scop abuziv. Nu percep sau nu‑i interesează caracterul religios, creÅŸtin al acesteia, ci o folosesc ca simplu prilej de a fi împreună cu ceilalÅ£i ÅŸi de a se distra, uneori zgomotos. Îmi amintesc cum la un hram un participant nu se jena să‑mi sufle fumul de Å£igară în faÅ£ă. Să venim la exemplul muzicii bizantine. La mănăstirea Sâmbăta, până la sfârÅŸitul anilor ’80 s‑a cântat mai mult muzică cunÅ£ană. Atunci unii părinÅ£i au venit cu ideea introducerii muzicii psaltice, o muzică foarte frumoasă, de altfel. Însă modul în care acei părinÅ£i doreau impunerea ei, fără nicio consideraÅ£ie sau îngăduinÅ£ă faÅ£ă de părinÅ£ii care nu cunoÅŸteau ÅŸi nu puteau cânta muzica psaltică, dovedea o crasă lipsă de dragoste ÅŸi înÅ£elegere faÅ£ă de confraÅ£ii monahi, de pe urma căreia ÅŸi Părintele Teofil a avut de suferit. E vorba ÅŸi aici de o idolatrizare a unui mijloc, fie el ÅŸi de o extraordinară fineÅ£e artistică ÅŸi valoare duhovnicească; de o manifestare egoistă, lipsită de viziunea finalităÅ£ii lucrurilor. Referitor la icoane se întâmplă, desigur, acelaÅŸi lucru, dacă în ele vedem doar un anumit stil artistic de pictură sau o anume ÅŸcoală artistică, fără ca icoana să devină o fereastră spre Dumnezeu ÅŸi spre sfinÅ£ii pe care‑i înfăÅ£iÅŸează. În concepÅ£ia Părintelui Teofil, toate lucrurile pe care le facem ca oameni credincioÅŸi trebuie astfel făcute ca ele să ne conducă la întâlnirea cu Domnul Hristos. Nu cu o icoană, cu atât mai puÅ£in cu un idol al Lui, ci cu El ÎnsuÅŸi, viu ÅŸi iubitor, aÅŸa cum Îl prezintă Evangheliile ÅŸi Sfintele Slujbe.

AÅŸ dori să subliniez faptul că Părintele Teofil a dat o maximă importanÅ£ă formelor tipiconale ÅŸi rânduielilor de manifestare a credinÅ£ei, conform practicii Bisericii, aplicându‑le în viaÅ£a CuvioÅŸiei Sale cu multă stricteÅ£e ÅŸi cerând ÅŸi celor pe care‑i îndruma să se încadreze în aÅŸa‑numitul program de viaÅ£ă religioasă pe care‑l alcătuise. Însă el ÅŸtia că aceste forme sunt doar mijloace ajutătoare, susÅ£inătoare ale neputinÅ£ei noastre omeneÅŸti, pe care le folosim pentru a avea un ajutor, pentru a beneficia prin ele de experienÅ£a înaintaÅŸilor noÅŸtri, nu ca scop în sine pentru care să trăim. Astfel, Părintele Teofil însufleÅ£ea rânduielile prin viaÅ£a, prin credinÅ£a sa, făcându‑le vii nu doar pentru sine, ci ÅŸi pentru cei care veneau în contact cu dânsul. Îmi amintesc cu câtă bucurie spunea anumiÅ£i psalmi, care‑i deveniseră aÅŸa de apropiaÅ£i de parcă el i‑ar fi făcut, de modul în care, în cadrul Sfintei Liturghii, ne transmitea pacea, împreunată cu un zâmbet îmbrăÅ£iÅŸător, spunând „Pace tuturor”, de bucuria lui pentru a vesti Cuvântul lui Dumnezeu prin predică sau de hotărârea radioasă cu care se încadra în disciplina de post a Bisericii, deÅŸi spunea: „Eu mă bucur să postesc, dar mă bucur ÅŸi că nu‑s toate zilele de post!”. 

Toate acestea făceau ca Părintele Teofil să fie perceput atât de viu în credinÅ£ă. Personal, mărturisesc că este omul cu cea mai mare credinÅ£ă în Dumnezeu din câÅ£i am întâlnit, în sensul în care credinÅ£a este definită de un părinte din Pateric astfel: „A avea mintea pururea lipită de Dumnezeu cu evlavie ÅŸi cu dor, a atârna cu nădejdea de El ÅŸi a te încrede în El în orice ai face ÅŸi Å£i s‑ar întâmpla”. Evlavia ÅŸi dorul acesta constituiau substanÅ£a bucuriei de viaÅ£ă a Părintelui Teofil, a cărui rugăciune tindea să fie tot mai mult ÅŸi mai intens, după cuvântul Cuviosului Marcu Ascetul, „o bucurie care înalÅ£ă mulÅ£umire”.

Am certitudinea că reuÅŸind noi, cât mai mulÅ£i, să trăim credinÅ£a cu evlavie ÅŸi cu dor, să ne fie rugăciunea o bucurie care înalÅ£ă mulÅ£umire, să ne simÅ£im în biserică precum în „tinda raiului”, la „poarta cerului”, în „casa lui Dumnezeu” ÅŸi în „locul împlinirilor”, cum adesea Părintele definea mănăstirea, bucuria izvorâtă din credinÅ£a noastră va fi ÅŸi pentru cei din jurul nostru o invitaÅ£ie la bucurie în locul împlinirilor, sub ocrotirea Tatălui ÅŸi în comuniunea fraÅ£ilor.

† Sofian BraÅŸoveanul, Episcop‑vicar