Zis‑a Avva Antonie către Avva Pimen: aceasta este lucrarea cea mare a omului, ca greÅŸeala sa să o pună asupra sa înaintea lui Dumnezeu ÅŸi să aÅŸtepte ispita până la suflarea cea mai de pe urmă.

AcelaÅŸi a zis: nimeni neispitit nu va putea să intre în ÎmpărăÅ£ia Cerurilor. Că ridică, zice, ispitele, ÅŸi nimeni nu este care să se mântuiască.

Zis‑au iarăÅŸi: de la aproapele este viaÅ£a ÅŸi moartea. Că de vom dobândi pe fratele, pe Dumnezeu dobândim; iar de vom sminti pe fratele, lui Hristos greÅŸim. 

Un frate a zis lui Avva Antonie: roagă‑te pentru mine! Zis‑a lui bătrânul: nici eu nu te miluiesc, nici Dumnezeu, dacă tu însuÅ£i nu te vei sili ÅŸi nu te vei ruga lui Dumnezeu. 

Trei părinÅ£i aveau obiceiul, în tot anul, de mergeau la fericitul Antonie. Åži cei doi îl întrebau pentru gândurile lor ÅŸi pentru mântuirea sufletului, iar al treilea totdeauna tăcea, neîntrebându‑l nimic. Iar după multă vreme i‑a zis avva Antonie lui: iată, atâta vreme ai de când vii aici ÅŸi nimic nu mă întrebi! Åži răspunzând fratele, i‑a zis: destul îmi este numai să te văd, părinte!

Zis‑a avva Antonie: eu nu mă mai tem de Dumnezeu, ci Îl iubesc pe El. Că dragostea scoate afară frica. 

Zis‑a iarăÅŸi: de este cu putinÅ£ă, câÅ£i paÅŸi face călugărul, sau câte picături bea în chilia sa, trebuie cu îndrăzneală să le vestească bătrânilor, ca nu cumva să greÅŸească întru dânsele.