Drept aceea se ispitește Cuvântul lui Dumnezeu de către cel rău, după orânduire de sus, apoi rabdă ocări, urgisiri, sudalme și palme din partea celor cutezători și, în sfârșit, însăși moartea pe cruce, arătându‑ne, precum am zis, ce simțire trebuie să arătăm față de cei ce ne osândesc, ne urgisesc sau ne aduc chiar moartea. Astfel, și omul trebuie să fie față de aceștia ca un surd și un mut, nedeschi-zându‑și gura, ca, simțind lucrarea și subțirimea răutății și fiind ca un pironit în cuie pe cruce, să strige cu glas mare către Cel ce poate să‑l izbăvească de moarte, zicând: „De cele ascunse ale mele mă curățește!” și „De nu mă vor stăpâni, voi fi fără prihană!” (Ps. 18, 13, 14). Făcându‑se deci atunci fără pată, află de Cel ce i‑a supus lui toate și împărățește și se odihnește împreună cu Hristos. Căci sufletul, din pricina neascultării, fiind copleșit de gânduri pământești și întinate, s‑a făcut nerațional. De aceea, nu mică osteneală îi trebuie pentru a se ridica acesta din materie și a înțelege subțirimea răutății și a străbate prin ea, ca să se unească cu Mintea cea fără de început.

Dacă vrei să te întorci la tine însuți, omule, și să primești din nou slava pe care ai avut‑o înainte și pe care ai pierdut‑o prin neascultare, precum n‑ai avut grijă înainte de poruncile lui Dumnezeu și ai dat atenție poruncilor și sfatului vrăjmașului, tot așa, despărțindu‑te acum de cel de care ai ascultat, întoarce‑te către Domnul. Să știi, zice, că prin multă osteneală și sudoare a feței tale îți vei dobândi din nou bogăția ta. Căci nu ți‑e de folos dobândirea fără osteneală a binelui, deoarece, primind la început fără osteneală și fără sudori, ai pierdut cele ce ai primit și ai predat vrăjmașului moștenirea ta. Să cunoaștem deci fiecare ce am pierdut și să ne însușim plângerea proorocului. Căci cu adevărat moștenirea noastră a fost dată celor de alt neam și casa noastră străinilor (Plâng. 5, 2), prin aceea că n‑am ascultat de poruncă, ne‑am potrivit voilor noastre și ne‑am îndulcit cu gândurile întinate și pământești. De aceea sufletul nostru a ajuns la mare depărtare de Dumnezeu și ne‑am făcut asemenea unor orfani care nu au tată. Deci, cel ce vrea să‑și scape sufletul, să lupte cu toată puterea ca să‑l curețe de gândurile rele și de toată înălțarea ce se ridică împotriva cunoștinței lui Dumnezeu (2 Cor. 10, 5). Åži să se silească să păzească biserica lui Dumnezeu fără pată (lacov 1, 27). Atunci va veni Cel ce a făgăduit să‑Și facă locuință și să petreacă în noi. Atunci va primi sufletul cunoașterea de sine și se va învrednici să se facă biserică lui Dumnezeu. Căci Însuși acela va alunga pe cel viclean cu oastea lui și va împărăți după aceea în noi.