Răspuns:

După unul din înțelesuri, berbecul, ca unul ce e căpetenie, închipuiește puterea rațională; taurul, iuțimea; iar capra, pofta. Turtureaua, la rândul ei, închipuiește neprihănirea, iar porumbul sfințenia. Dacă însă trebuie să luăm seama și la însușirile naturale ale fiecărui animal și să le căutăm înțelesul potrivit, cei pricepuți în astfel de lucruri spun că oaia aduce trei lucruri stăpânului: lâna, laptele și mielul. Iar pupila ochiului ei se întoarce după soare și în fiecare zi dă afară 365 de bobițe. La fel și oița rațională, care este omul, dacă vrea să se aducă jertfă Stăpânului trebuie să-i dea ca lână făptuirea morală, ca lapte contemplația naturală (căci aceasta hrănește mintea), iar ca miel învățăcelul pe care îl naște prin învățătură, silindu-se să-l facă întru totul ca pe sine și să-l aducă desăvârșit lui Dumnezeu. Dar și pupila ochiului unuia ca acesta se întoarce după soare, adică mintea lui se îndreaptă după Soarele Dreptății, care călăuzește toate ale noastre prin cârmuirea providențială a lucrurilor; căci în necazuri și în zile bune el îi mulțumește Aceluia pentru Providența care le călăuzește bine pe toate. Unul ca acesta leapădă în fiecare zi 365 de bobițe, adică aruncă de fiecare dată cele stricăcioase și de prisos, supuse timpului și prefacerii.

Cât despre bou, se spune că el are inima în trei colțuri și rinichii cu cinci ieșituri; mai are apoi trei stomacuri. Ziua el are ochii luminoși, iar noaptea în chipul focului. 

O treime din zi și o treime din noapte el rumegă (πνέειουσων), căutând spre Răsărit. Nara lui dreaptă dă un miros bun (ευωδιαζει μÏŒσχον). Iar sângele lui omoară animalele domestice, afară de câine. Deci și noi, luând ca niște boi jugul lui Hristos, să ne tăiem inima de piatră și, dezrădăcinând spinii patimilor, să ne lărgim pământul inimii spre primirea cuvântului dumnezeiesc. Să avem apoi inima în trei colțuri, adică să avem în inimă sănătoasa învățătură despre Treime, ca, precum inima comunică în chip firesc viața ei trupului, așa și credința în Dumnezeu să susțină mădularele sufletului. De asemenea să avem rinichii cu cinci ieșituri, adică partea noastră poftitoare să nu fie întoarsă spre patimi, ci prin cele cinci simțuri să privim zidirea numai în vederea doririi și iubirii Ziditorului. Să avem apoi trei stomacuri. Stomacul primește cel dintâi bucatele și prin lucrarea de digestie alege și trimite fiecărui mădular ceea ce e potrivit cu el, iar restul îl predă burții. Așa se cuvine ca și noi, conduși fiind de contemplația activă, naturală și teologică, și împărțind tuturor mădularelor sufletului cele potrivite, să purtăm grijă și de cel mai de jos, adică de trup sau de burtă. Iar a răsufla o treime din zi și noapte privind spre Răsărit înseamnă a privi spre întreita Providență a lui Dumnezeu, spre cea care susține, întoarce și ceartă; și a-I mulțumi atât în noaptea încercărilor, cât și în ziua propășirii. Să avem și ochii, noaptea, în chipul focului, iar ziua luminoși, adică puterea noastră contemplativă capabilă să primească în ziua virtuților razele cunoștinței, de la Soarele Dreptății, iar în noaptea încercărilor și ispitelor, ce vin una după alta pe urma virtuților, în stare să înțeleagă sensul părăsirilor. Să avem și nara dreaptă binemirositoare. Căci partea dreaptă a omului este sufletul, dat fiind că avem două părți, sufletul și trupul. Deci, cel ce pentru virtuțile sufletului a îmbrățișat harul Duhului Sfânt devine pentru ceilalți binemirositor. Iar sângele acestuia are o putere ce omoară animale domestice; adică iuțimea abătută din drumul ei ucide oamenii ce-o practică și îi hrănește pe dracii ce latră împotriva noastră.

Capra are o fire ce urcă ușor munții, sare prăpăstiile și se încântă de melodiile muzicale. Cornul ei drept, oriunde s-ar sufla în el, dă senzația unui cutremur. Apoi dă afară din ea în fiecare zi două sute de boabe. Deci și sufletul nostru trebuie să sară cu îndrăzneală prăpăstiile ispitelor și încercărilor, să urce munții proorocilor și, ajungând la înălțimea cunoștinței, să se îndulcească cu ea. Åži nu numai să se îndulcească, ci, prin clopoțelul ei (δονακος), adică prin rațiunea făptuitoare, să comunice și celor ce-i aud învățătura această dulceață. Iar cornul ei drept înseamnă că cel ce închină lui Dumnezeu contemplația sufletului, prin rugăciune, făcându-se binemirositor ascultătorilor, scutură obișnuința patimilor trupești din aceștia. Unul ca acesta leapădă totdeauna rătăcirea în jurul celor ce cad sub simțuri. Căci simțurile împletindu-se cu cele sensibile…