Mă străbate o puternică convingere că sunt trăitorul unui moment de mare altitudine harismatică și duhovnicească: conștiința nezdruncinată a adevărului că hirotonia întru arhiereu te înzestrează, cel puțin la nivel potențial, și te responsabilizează, la modul concret, în direcția vocației pentru comuniune și misiune.

În acest context, am în vedere comuniunea ca stare de asumare integrală și neșovăielnică a păcatelor și carențelor care desfigurează cumplit firea umană. Nu poți afirma că ești în comuniune cu celălalt dacă n‑ai simțit, chiar și pentru o clipită, tragedia dezintegrării lui morale ca pe propria ta tragedie. Când ajungi să înțelegi și să trăiești drama celuilalt, a întregii omeniri ca pe propria ta dramă, numai atunci poți avea certitudinea că te‑ai statornicit în comuniune. Dacă te limitezi doar la a contempla calitățile celuilalt, fără să‑ți pese în vreun fel de nedesăvârșirile și de traiectul sinuos al vieții lui, existența ta devine o anostă și tristă peregrinare pe acest pământ. Desăvârșirea comuniunii hristice cu noi rezidă în faptul că El, Hristos cel atotneprihănit, poartă suspinul, înfrângerea, eșecul și covârșitoarea durere a fiecărui om pentru a le topi în dragostea Sa cea atotdumnezeiască. Iubirea lui Hristos este veșnică, dăinuiește pentru că El S‑a răstignit pentru păcatele și infirmitățile firii noastre umane, și nu pentru calitățile noastre. De aceea, simt că slujirea arhierească implică această vocație a comuniunii ca răstignire pentru păcatele și degradarea firii umane. În simfonie cu aceste gânduri, Părintele Sofronie Saharov întărește cuvântul meu: „A urma lui Hristos înseamnă a pătimi pentru a vindeca și a mântui întreaga omenire. Nu poate fi altfel”.

Cea de‑a doua direcție a slujirii arhierești este misiunea. De cele mai multe ori avem o înțelegere deficitară, strâmbă despre ceea ce presupune cu adevărat misiunea. O percepem ca pe o „formă de evanghelizare și de convertire” (I. Zizioulas). Or, misiunea implică în resorturile ei cele mai adânci altceva: „esența ei” este de a trăi viața Bisericii „ca pe o comunitate care unește lumea cu Dumnezeu” (I. Zizioulas). Dramatismul pericopei evanghelice despre cei poftiți la cină constă în faptul că Domnul ne invită perpetuu la masă, la Cuminecătură, și noi, chipurile, absentăm întotdeauna „motivați”: țarină ne‑am luat, boi am cumpărat și femeie avem. Misiunea Bisericii este de a rupe zălogul acestor pretexte și de a cuceri creștinul pentru dorul după Potirul euharistic, care este unirea noastră deplină cu Domnul. În Euharistie se împlinește comuniunea și misiunea. Fără ea totul este lipsit de perspectiva veșniciei.

Astfel văd eu slujirea episcopală: un eveniment harismatic, bifurcat în vocația pentru comuniune ca răstignire pentru păcatele întregii lumi și misiunea de a trăi starea că „Biserica este comunitate care unește lumea cu Dumnezeu” prin Împărtășanie.

Fără a mă plasa în zona unui protocol păgubos și searbăd, adâncul inimii mă îndreptățește să‑mi îndrept recunoștința totală față de artizanii acestui moment unic din viața mea.

Mai întâi, îi mulțumesc lui Dumnezeu Cel slăvit în Treime și Sfântului Ignatie Teoforul, ocrotitorul meu spiritual, din a cărui slujire arhierească mă voi adăpa neîncetat. Cuvintele lui vor avea putere de testament asupra misiunii mele arhierești: „Te rog în harul în care ești îmbrăcat acum să adaugi la alergarea ta și îndemnul că toți trebuie să se mântuiască. Apără‑ți locul pe care‑l ocupi cu toată grija trupească și duhovnicească. Poartă de grijă de unire, decât care nimic nu e mai bun. Poartă‑i pe toți, precum și Domnul te poartă pe tine. Rabdă‑i pe toți în iubire, precum și faci. Fă‑ți răgaz pentru rugăciuni neîncetate. Cere pricepere mai multă decât ai. Priveghează având duh neadormit. Vorbește cu fiecare cu egală măsură și  deschidere. Poartă bolile tuturor ca un atlet desăvârșit, ca și Domnul a toate, «căci El, spune Scriptura, a luat neputințele noastre și a purtat bolile noastre» (Is 53, 4). Åži unde e osteneala mai mare, acolo și câștigul e mai mult” (Sfântul Ignatie Teoforul, Către Policarp, Episcopul Smyrnei).

Mulțumesc din inimă Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, care, așa cum am spus‑o și în plenul Sfântului Sinod, manifestă un reflex nativ, înțelept și rectiliniu față de slujirea pastorală și duhovnicească a românilor ortodocși din diasporă.

Mulțumesc și delegatului Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, Preasfințitul Părinte Episcop Ioachim Băcăuanul, căruia îi fac o mărturisire de suflet: la canonizarea Mitropolitului Simion Åžtefan, în curtea Catedralei Reîntregirii, mi‑ați pus o întrebare – care s‑a așezat molcom în tainițele inimii mele – așa de minunat și suplu verbalizată, încât nu aveai cum să o arunci în lumea amneziei: „când vine Paracletul?”. Mi s‑a părut așa de profundă și de unică în modul ei de formulare (întrebarea generică era: când va fi hirotonia?), încât am tot  purtat‑o cu mine în suflet până la Paris, locul venirii Duhului Sfânt în viața mea. Atunci când am aflat că delegatul Preafericitului Părinte Patriarh Daniel este Preasfințitul Ioachim Băcăuanul, mi‑am zis: „pronia mă privilegiază”.

Mulțumesc intens pentru prezență Înaltpreasfințitului Arhiepiscop și Mitropolit Andrei, duhovnicul meu, cel din mâinile căruia am primit darul preoției și taina călugăriei și căruia îi datorez întreaga mea pregătire teologică și duhovnicească „de la croială și până la cusătură” (Andrei Pleșu). Dacă vedeți ceva bun la mine, este investiția sută la sută a Înaltpreasfințitului Arhiepiscop și Mitropolit Andrei, în preajma căruia atunci când ești rău, nu ai decât o unică soluție: să devii bun! Ceea ce este rău în mine îmi aparține tot sută la sută. Vă mulțumesc pentru dragoste și pentru că din slujirea Înaltpreasfinției Voastre am învățat un lucru absolut esențial: rugăciunea trebuie îngemănată perpetuu cu misiunea!

Mulțumesc Înaltpreasfințitului Arhiepiscop și Mitropolit Iosif, care întotdeauna m‑a învăluit cu dragoste și condescendență sfântă. Mi‑a fost dascăl în timpul Seminarului și am simțit că este înzestrat de Dumnezeu cu un rafinament duhovnicesc aparte, care „se pliază perfect pe cele mai diverse structuri” (Andrei Pleșu) și frământări interioare ale omului. Dânsului îi aparțin germenele și coacerea deplină a momentelor de față. Voi fi supus și ascultător față de Înaltpreasfinția Voastră și în deplină comuniune și responsabilitate cu Sinodul Mitropolitan al Europei Occidentale și Meridionale.

Mulțumesc pentru propunere și prezență Preasfințitului Părinte Episcop Timotei al Spaniei și Portugaliei, de la care am învățat faptul că discreția este o virtute cardinală a episcopului. Vă asigur de supunere și ascultare duhovnicească!

Mulțumesc familiei mele, în special mamei mele, care a aruncat așa de frumos sămânța credinței în Dumnezeu în sufletul meu!

Mulțumesc dascălilor mei de la Facultatea de Teologie din Alba Iulia, Sibiu, București și Atena pentru darul dragostei pentru teologie și pentru curajul de a nu capitula în fața travaliului conjugării studiului cu rugăciunea!

Mulțumesc Părintelui meu paroh, Dumitru Apostol, protopop de Toplița, pentru intuiția statornică și plină de vizionarism de a mă îndruma înspre studiile teologice, Seminar și Facultate! De la dânsul am deprins minuțiozitatea și înțelepciunea tactului pastoral în  parohie și puterea de a mă simți ca un membru al familiei sale.

Închei gândurile mele cu un text din Părintele Sofronie Saharov, pe care aș vrea să le imprim pe răbojul slujirii mele arhierești: „Așa trebuie să fie creștinul: un cablu de înaltă tensiune pe care o păsărică se poate odihni fără nicio primejdie, dar prin care trece o energie în stare să explodeze întreaga lume. Iată cum vom avea intrare în veșnica împărăție a lui Hristos”.

† Ignatie Mureșeanul