Slujirea episcopală: eveniment harismatic pentru comuniune şi misiune

publicat in Eveniment pe 8 Ianuarie 2012, 17:20

Cuvânt rostit la hirotonia întru arhiereu în Catedrala Mitropolitană din Paris, 11 decembrie 2011

Mă străbate o puternică convingere că sunt trăitorul unui moment de mare altitudine harismatică şi duhovnicească: conştiinţa nezdruncinată a adevărului că hirotonia întru arhiereu te înzestrează, cel puţin la nivel potenţial, şi te responsabilizează, la modul concret, în direcţia vocaţiei pentru comuniune şi misiune.

În acest context, am în vedere comuniunea ca stare de asumare integrală şi neşovăielnică a păcatelor şi carenţelor care desfigurează cumplit firea umană. Nu poţi afirma că eşti în comuniune cu celălalt dacă n‑ai simţit, chiar şi pentru o clipită, tragedia dezintegrării lui morale ca pe propria ta tragedie. Când ajungi să înţelegi şi să trăieşti drama celuilalt, a întregii omeniri ca pe propria ta dramă, numai atunci poţi avea certitudinea că te‑ai statornicit în comuniune. Dacă te limitezi doar la a contempla calităţile celuilalt, fără să‑ţi pese în vreun fel de nedesăvârşirile şi de traiectul sinuos al vieţii lui, existenţa ta devine o anostă şi tristă peregrinare pe acest pământ. Desăvârşirea comuniunii hristice cu noi rezidă în faptul că El, Hristos cel atotneprihănit, poartă suspinul, înfrângerea, eşecul şi covârşitoarea durere a fiecărui om pentru a le topi în dragostea Sa cea atotdumnezeiască. Iubirea lui Hristos este veşnică, dăinuieşte pentru că El S‑a răstignit pentru păcatele şi infirmităţile firii noastre umane, şi nu pentru calităţile noastre. De aceea, simt că slujirea arhierească implică această vocaţie a comuniunii ca răstignire pentru păcatele şi degradarea firii umane. În simfonie cu aceste gânduri, Părintele Sofronie Saharov întăreşte cuvântul meu: „A urma lui Hristos înseamnă a pătimi pentru a vindeca şi a mântui întreaga omenire. Nu poate fi altfel”.

Cea de‑a doua direcţie a slujirii arhiereşti este misiunea. De cele mai multe ori avem o înţelegere deficitară, strâmbă despre ceea ce presupune cu adevărat misiunea. O percepem ca pe o „formă de evanghelizare şi de convertire” (I. Zizioulas). Or, misiunea implică în resorturile ei cele mai adânci altceva: „esenţa ei” este de a trăi viaţa Bisericii „ca pe o comunitate care uneşte lumea cu Dumnezeu” (I. Zizioulas). Dramatismul pericopei evanghelice despre cei poftiţi la cină constă în faptul că Domnul ne invită perpetuu la masă, la Cuminecătură, şi noi, chipurile, absentăm întotdeauna „motivaţi”: ţarină ne‑am luat, boi am cumpărat şi femeie avem. Misiunea Bisericii este de a rupe zălogul acestor pretexte şi de a cuceri creştinul pentru dorul după Potirul euharistic, care este unirea noastră deplină cu Domnul. În Euharistie se împlineşte comuniunea şi misiunea. Fără ea totul este lipsit de perspectiva veşniciei.

Astfel văd eu slujirea episcopală: un eveniment harismatic, bifurcat în vocaţia pentru comuniune ca răstignire pentru păcatele întregii lumi şi misiunea de a trăi starea că „Biserica este comunitate care uneşte lumea cu Dumnezeu” prin Împărtăşanie.

Fără a mă plasa în zona unui protocol păgubos şi searbăd, adâncul inimii mă îndreptăţeşte să‑mi îndrept recunoştinţa totală faţă de artizanii acestui moment unic din viaţa mea.

Mai întâi, îi mulţumesc lui Dumnezeu Cel slăvit în Treime şi Sfântului Ignatie Teoforul, ocrotitorul meu spiritual, din a cărui slujire arhierească mă voi adăpa neîncetat. Cuvintele lui vor avea putere de testament asupra misiunii mele arhiereşti: „Te rog în harul în care eşti îmbrăcat acum să adaugi la alergarea ta şi îndemnul că toţi trebuie să se mântuiască. Apără‑ţi locul pe care‑l ocupi cu toată grija trupească şi duhovnicească. Poartă de grijă de unire, decât care nimic nu e mai bun. Poartă‑i pe toţi, precum şi Domnul te poartă pe tine. Rabdă‑i pe toţi în iubire, precum şi faci. Fă‑ţi răgaz pentru rugăciuni neîncetate. Cere pricepere mai multă decât ai. Priveghează având duh neadormit. Vorbeşte cu fiecare cu egală măsură şi  deschidere. Poartă bolile tuturor ca un atlet desăvârşit, ca şi Domnul a toate, «căci El, spune Scriptura, a luat neputinţele noastre şi a purtat bolile noastre» (Is 53, 4). Şi unde e osteneala mai mare, acolo şi câştigul e mai mult” (Sfântul Ignatie Teoforul, Către Policarp, Episcopul Smyrnei).

Mulţumesc din inimă Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, care, aşa cum am spus‑o şi în plenul Sfântului Sinod, manifestă un reflex nativ, înţelept şi rectiliniu faţă de slujirea pastorală şi duhovnicească a românilor ortodocşi din diasporă.

Mulţumesc şi delegatului Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, Preasfinţitul Părinte Episcop Ioachim Băcăuanul, căruia îi fac o mărturisire de suflet: la canonizarea Mitropolitului Simion Ştefan, în curtea Catedralei Reîntregirii, mi‑aţi pus o întrebare – care s‑a aşezat molcom în tainiţele inimii mele – aşa de minunat şi suplu verbalizată, încât nu aveai cum să o arunci în lumea amneziei: „când vine Paracletul?”. Mi s‑a părut aşa de profundă şi de unică în modul ei de formulare (întrebarea generică era: când va fi hirotonia?), încât am tot  purtat‑o cu mine în suflet până la Paris, locul venirii Duhului Sfânt în viaţa mea. Atunci când am aflat că delegatul Preafericitului Părinte Patriarh Daniel este Preasfinţitul Ioachim Băcăuanul, mi‑am zis: „pronia mă privilegiază”.

Mulţumesc intens pentru prezenţă Înaltpreasfinţitului Arhiepiscop şi Mitropolit Andrei, duhovnicul meu, cel din mâinile căruia am primit darul preoţiei şi taina călugăriei şi căruia îi datorez întreaga mea pregătire teologică şi duhovnicească „de la croială şi până la cusătură” (Andrei Pleşu). Dacă vedeţi ceva bun la mine, este investiţia sută la sută a Înaltpreasfinţitului Arhiepiscop şi Mitropolit Andrei, în preajma căruia atunci când eşti rău, nu ai decât o unică soluţie: să devii bun! Ceea ce este rău în mine îmi aparţine tot sută la sută. Vă mulţumesc pentru dragoste şi pentru că din slujirea Înaltpreasfinţiei Voastre am învăţat un lucru absolut esenţial: rugăciunea trebuie îngemănată perpetuu cu misiunea!

Mulţumesc Înaltpreasfinţitului Arhiepiscop şi Mitropolit Iosif, care întotdeauna m‑a învăluit cu dragoste şi condescendenţă sfântă. Mi‑a fost dascăl în timpul Seminarului şi am simţit că este înzestrat de Dumnezeu cu un rafinament duhovnicesc aparte, care „se pliază perfect pe cele mai diverse structuri” (Andrei Pleşu) şi frământări interioare ale omului. Dânsului îi aparţin germenele şi coacerea deplină a momentelor de faţă. Voi fi supus şi ascultător faţă de Înaltpreasfinţia Voastră şi în deplină comuniune şi responsabilitate cu Sinodul Mitropolitan al Europei Occidentale şi Meridionale.

Mulţumesc pentru propunere şi prezenţă Preasfinţitului Părinte Episcop Timotei al Spaniei şi Portugaliei, de la care am învăţat faptul că discreţia este o virtute cardinală a episcopului. Vă asigur de supunere şi ascultare duhovnicească!

Mulţumesc familiei mele, în special mamei mele, care a aruncat aşa de frumos sămânţa credinţei în Dumnezeu în sufletul meu!

Mulţumesc dascălilor mei de la Facultatea de Teologie din Alba Iulia, Sibiu, Bucureşti şi Atena pentru darul dragostei pentru teologie şi pentru curajul de a nu capitula în faţa travaliului conjugării studiului cu rugăciunea!

Mulţumesc Părintelui meu paroh, Dumitru Apostol, protopop de Topliţa, pentru intuiţia statornică şi plină de vizionarism de a mă îndruma înspre studiile teologice, Seminar şi Facultate! De la dânsul am deprins minuţiozitatea şi înţelepciunea tactului pastoral în  parohie şi puterea de a mă simţi ca un membru al familiei sale.

Închei gândurile mele cu un text din Părintele Sofronie Saharov, pe care aş vrea să le imprim pe răbojul slujirii mele arhiereşti: „Aşa trebuie să fie creştinul: un cablu de înaltă tensiune pe care o păsărică se poate odihni fără nicio primejdie, dar prin care trece o energie în stare să explodeze întreaga lume. Iată cum vom avea intrare în veşnica împărăţie a lui Hristos”.

† Ignatie Mureşeanul