Raportarea la Hristos reală, autentică, pentru a putea fi cu adevărat o raportare din interior, nu se poate face decât printr-o cultură a Duhului, în sensul minunatei intuiții a părintelui Rafail Noica. Hristos trebuie descoperit „cu ochii lui Dumnezeu”, iar Duhul Sfânt are misiunea acestei descoperiri printre oameni odată cu pogorârea Sa la Cincizecime și cu întemeierea Bisericii. Hristos nu poate fi afirmat ca Fiu al lui Dumnezeu decât întru Duhul Sfânt, prin descoperire dumnezeiască și nu prin cugetare culturală autonomă lumii create. Cultura Duhului este răspunsul lui Dumnezeu la babilonia culturilor lumii. Reflectarea lui Dumnezeu în atâtea și atâtea fațete își găsește soluția reală în momentul Cincizecimii, moment al unirii limbilor și culturilor întru un singur Duh Sfânt, fără alterare sau nivelare, ci întărite lăuntric de un suflu proaspăt, dumnezeiesc, regenerator și unificator. Iată deci prezența unei altfel de culturi, a Duhului, a unei duhovnicii constituite pe reperele harului, fundamental trans-culturală, adică nepartizană față de culturile veacului, și unificatoare fără a risca să fie depersonalizantă și nivelatoare. Filonul creștin joacă în orice cultură rolul de conștiință, prin continua regenerare și luminare a privirii, încredințându-se realului profund de dincolo de om prin reperele Duhului. Concret, aceasta se poate realiza prin trăirea unei vieți liturgice, care să inspire cultura. Întrucât liturghia nu este altceva decât o repetată Cincizecime, o repetată pogorâre a Duhului în chip de limbi de foc peste comunitatea rugătoare și peste darurile destinate prefacerii. Raportarea consecventă la coordonatele harului sfințește orice cultură și o transfigurează în Hristos.

Momentul Cincizecimii este în fapt începutul existenței Bisericii ca „frământătură” aleasă să ducă la „dospirea” lumii; întreg universul, prin transfigurare, e chemat să devină „cer nou și pământ nou”, adică Biserică. La Cincizecime, Duhul Sfânt se pogoară în chip de limbi de foc peste comunitatea rugătoare, sfințind-o și întemeind-o harismatic ca Trup. Erau prezenți de față oameni veniți din toate colțurile imperiului, „bărbați cucernici, din toate neamurile care sunt sub cer” (In. 2, 5), „parți și mezi și elamiți și cei ce locuiesc în Mesopotamia, în Iudeea și în Capadocia, în Pont și în Asia, în Frigia și în Pamfilia, în Egipt și în părțile Libiei cea de lângă Cirene, și romani în treacăt, iudei și prozeliți, cretani și arabi” (Fapte 2, 9-11). Prezența oamenilor formați în culturi diferite, cu moduri de înțelegere diferite, nu va împiedica cu nimic unitatea adusă de Duhul Sfânt. Toți se regăsesc unii cu alții „pătrunși la inimă” (Fapte 2, 37), iar barierele lingvistice și culturale cad. Duhul transcende culturalul, sublimându-l.

Momentul Cincizecimii devine astfel paradigmatic pentru întâlnirea între teologie și cultură. Nu argumentele culturale sunt edificatoare pentru nașterea unei teologii veritabile, a prezenței, ci harul care știe să organizeze culturalul în convergență către Dumnezeu. Iată de ce apologeții Bisericii primare sunt întâi de toate rugători, oameni ai liturghiei ca și Cincizecime săptămânală care jalona viața Bisericii din interior, oferindu-i prezența sfințeniei. Departe de a constitui o realitate complet obiectivabilă, chiar în sensul științific al termenului – căci altfel cum s-ar explica confuzia celor care îi vedeau pe apostoli mai curând „plini de must”? – momentul Cincizecimii arată o prezență a Duhului nu discretă, ci puternică, schimbând destine și dăruind viață. Iată de ce Cincizecimea pare a fi modelul fundamental al întâlnirii dintre teologie, adică dintre participarea la realitatea pe care Dumnezeu o dezvăluie oamenilor, și cultură, văzută ca modalitate în care mentalitățile oamenilor se structurează într-un anume moment din istorie. Cultura ține de epoca istorică, de cadrul geografic, de mentalități. Teologia este însă trans-culturală, este fermentul prin care cultura capătă (și) dimensiune verticală.

„Pe urmele apologeților creștini din primele veacuri (în special ale lui Clement Alexandrinul), părinții Bisericii din veacul al patrulea – dintre care amintim pe sfinții Atanasie, Vasile și cei doi Grigorie – au reușit nu numai un serios și nuanțat dialog cu reprezentanții culturii profane, îmbrăcând mesajul credinței într-o formă adecvată acelui timp, dar au și conturat reperele de bază ale unei metodologii selective, pe care o poate utiliza la fel de eficient și teologia de azi. Pentru că nu răspunsurile date de sfinții Părinți la vremea aceea sunt ceea ce trebuie să apărăm astăzi, ci metoda lor de abordare și soluționare a problemelor”[1].

Cu alte cuvinte, întâlnirea dintre teologie și cultură ține mai curând de un mod de viețuire manifestat prin asumarea anumitor repere metodologice la întâlnirea cu cultura. Astăzi, suntem mai mult ca oricând constienți că teologia poate afirma o „cultură a Duhului”[2] ca spațiu al întâlnirii între har și cunoașterea umană, între cuvântul lui Dumnezeu și cuvântul omenesc. Dialogul teologie-cultură, unde cele două sunt partenere de dialog, fără amestecare și fără separare, solicită efortul de „resemnificare sau de interpretare teologică a culturii, pentru că ceea ce poate da consistență culturii, ca rod al minții și al sensibilității omenești, nu este rațiunea umană singură – în stare de bune și de rele, de unde ambivalența culturii -, ci rațiunea divino-umană, pe care se clădește teologia”[3].

Teologia creștină afirmă deci nu atât o nouă cultură, ca alternativă în plan orizontal a celor deja existente în Areopagul lumii la un anume moment în istorie, cât o nouă dimensiune, cea verticală, menită să o completeze, să o desăvârșească pe cea orizontală. În acest context, cultura propusă de Hristos, cultură a Duhului, asumă generos oricare cultură a acestei lumi. Iată în acest sens mărturia Ortodoxiei contemporane adresate culturii occidentale:

„Buna folosire a rațiunii umane, înteleasă nu în sensul unui raționalism strâmt, este cu desăvârșire în tradiția și duhul Părinților Bisericii. De ce ar trebui atunci să-i renegăm pe Dante, Montaigne, Shakespeare, Milton, Victor Hugo și atâția alții? Este important pentru ortodocșii din Occident să cunoască bine poezia, arta, cultura țărilor în care locuiesc. De ce n-ar fi posibil să fii în același timp ortodox pe plan duhovnicesc și occidental în plan cultural?”[4].

O Ortodoxie închisă culturilor lumii este o falsă Ortodoxie, ca una ce nu a descoperit puterea de viață făcătoare a culturii Duhului, cel care luminează și transfigurează orice demers cultural uman. O Ortodoxie închisă este o Ortodoxie fără duhul asumator al Cincizecimii:

„Lumea nu are nevoie de o Ortodoxie zgribulită, exclusivă, acuzatoare și închisă în ea însăși, ci de una îndrăzneață, primitoare, tolerantă și generoasă. Åži putem fi toate acestea fără a fi obligați să ne diluăm Tradiția. În acest sens, nimic nu-i mai întristător decât atitudinea negativistă pe care o au numeroși ortodocși față de Occident și modernitate. După mine, aceasta reprezintă o deviere, căci Ortodoxia este, fundamental, o afirmație și nu o negație”[5].

Pr. Răzvan Ionescu