Constituind o dezbatere provocată de o inițiativă de ordin tehnologic cu implicații în trăirea teologică, și mai ales atâta vreme cât nu suntem la măsurile duhovnicești ale unei descoperiri directe și lămurite a harului în inimile noastre despre ce și cum trebuie să înțelegem și să acționăm care să tranșeze definitiv problema, îmi pare că a răspunde acestei probleme necesită exercitarea unei duble competențe, teologică și științifică, integrate în trăirea de creștin investit liturgic în viața Bisericii. Propun cele ce urmează ca participare personală în „laboratorul” vieții Bisericii dorind onest cristalizarea prin discernământul lucrător la nivel eclezial – în Biserică, nu în „bisericuțe”! – a unei viziuni nuanțate a Bisericii față de această problematică.

Competența științifică presupune în situația noastră a avea deja sau a dobândi pentru nevoia Bisericii capacitatea unei radiografieri riguroase a stării de fapt. Două planuri sunt de urmărit, cel tehnologic și cel juridic. Unde ne aflăm în acest moment din punct de vedere tehnologic ? Ce este și ce presupune tehnologia RFID cu toate consecințele ei? Åži încă, în ce chip efectiv se poate identifica prezența numărului 666 în această tehnologie, înainte de orice reflecție privind încărcătura teologică a numărului? Există concret sau doar simbolic? La câtă investiție de energie se face în dezbateri pe internet și prin tot soiul de conferințe, oare nu se găsesc câteva persoane competente spre a-și focaliza energia în alcătuirea unui dosar tehnic riguros spre a ști cu precizie în ce regim vor funcționa aceste cipuri pe actele de identitate? Competențele atâtor mii de persoane interesate nu au putut da naștere până acum unei radiografii de maximă rigoare privind detaliile de ordin tehnic ale unei astfel de tehnologii implementabile la noi și care să ne lămureacă obiectiv despre riscurile înregimentării noastre? De ce nu se face o arhivă internet cu astfel de documente (serioase tehnic) pusă la dispoziția tuturor? Oare nu e vremea să ieșim odată din zona interpretărilor mai mult sau mai puțin competente, mai mult sau mai puțin partizane, mai mult sau mai puțin isterice, și respectiv din stilul în care știm un pic din toate și mai nimic ? În plan legislativ, nu este oare indispensabil a ști cu precizie care sunt angajamentele noastre pe plan național și comunitar și ce înseamnă traducerea efectivă a acestora la nivel de implementare privind pașapoartele, actele de identitate și permisele de conducere (se pare că nu au cip!) înainte de tot gestul personal de acceptare sau respingere a unui astfel de document, fie și „din convingeri religioase” sau din alte motive?

În ceea ce privește exercitarea competenței teologice, la modul personal mă simt depășit. Viața mea duhovnicească de „cel dintâi dintre păcătoși”, mărturisire cu care mă apropii de împărtășirea cu Sfintele Taine, nu îmi permite nici o clipă să mă pronunț dacă „acceptarea cipului este căderea în păcatul împotriva Duhului Sfânt” sau nu. Pot eu să spun că Duhul nu a descoperit acest fapt celui care o spune? Las pe oamenii duhovnicești să se pronunțe, eu tac. Nu pot ignora însă că această propoziție mă interpelează. De altfel, cine poate accepta vânzarea propriului suflet ? Mă uit și constat în același timp condițiile în care de ceva vreme trăim și care seamănă întrucâtva cu ce spunea părintele Porfirie. Constat timpurile în care fiul duhovnicesc își pierde încrederea în Părinte și îi judecă paternitatea raționalist-îngrijorat, deși în chip evident aceasta este o Taină mai presus de exercițiul rațiunii, suspectându-l că „nu înțelege”, dacă nu cumva că s-a vândut între timp antihristului. Timpurile în care frica de lucrarea satanică întinsă tenebros deasupra lumii te paralizează și te face să gândești fără încetare la asta, pierzându-ți pacea și încrederea în puterea lui Dumnezeu. Timpurile în care o hotărâre de Sinod sau ascultarea de Părintele tău par perimate – oare nu prin neascultare a intrat tot păcatul în lume? și prin gestul ascultării de duhovnic nu faci real gestul răstignirii și Învierii în fața căruia dracul cel totdeauna neascultător se cutremură? - în fața interpretărilor de tot felul care te obligă ori la haiducie, ori la martiriu. Timpurile în care infailibilitatea în Biserică pare să se fi refugiat în interiorul câtorva persoane care au sarcina să ne trezească pe toți. Timpuri în care cu „apostazie” se grăbesc unii să eticheteze în Biserică mai ales de sus în jos. Åži mai constat că există Părinți precum Părintele Porfirie care văd la o cu totul altă măsură decât tot ce aș putea discerne eu ceea ce ține de rezolvarea problemei:

„Noi să ne îngrijim să avem o relație vie cu Hristos, iar antihristului să nu-i dăm prea mare importanță; alminteri, el va deveni centrul vieții noastre, iar nu Hristos” [...] „Uite, copilul meu, ce-au făcut duhovnicii ăștia aici, în lume ! Au tulburat sufletele, au creat atâtea probleme familiale și psihologice cu 666-ul ăsta! Nu mai pot oamenii dormi, au început să ia calmante și somnifere ca să doarmă! Ce-i asta? Hristos nu vrea astfel de lucruri, copilul meu! Åži știi ceva ? Pentru noi, creștinii, atunci când viețuim în Hristos, nu există nici un antihrist. [...] Când îl avem pe Hristos în suflet, unde să mai încapă și antihristul? [...] Hristos este totul, asta să le spui oamenilor. Åži să nu se teamă! Åži încă ceva : dacă ar veni acum antihristul în persoană cu un aparat cu raze laser și mi-ar spune că vrea să mă însemneze cu 666, eu aș sta. [...] și să mă însemneze cu o mie de 666 cu raze laser, și aș accepta. (însemnarea aceasta neînsemnând nici o clipă acceptare de supunere, cf. notă editor) De ce? Pentru că pe primii creștini îi dădeau fiarelor, iar ei făceau semnul crucii și fiarele deveneau mielușei [...] erau azvârliți în foc, iar ei făceau cruce și focul se prefăcea în răcoare. [...] Hristos nu este îngust la minte, așa cum suntem noi oamenii, când vrem să ne „apărăm drepturile”. Asta să-i spui părintelui și oamenilor : să nu se teamă nici de antihrist, nici de 666!” (1)

Pr. Răzvan Ionescu

Nota

1. Părintele Porfirie, Antologie de sfaturi și îndrumări, ed. Bunavestire, Bacău, pp. 52-55.