Este o punere în gardă privind riscul unei alterări a gestului curat de teologie prin încorsetarea sa în tipare artificiale, venite pe filieră intelectual-academică. Sosit la Paris în anul 1947 și solicitând unui cunoscut profesor de teologie ortodoxă gestul de a scrie prefața la însemnările cuviosului Siluan, arhimandritul Sofronie se va lovi de refuzul acestuia pe motivul că „nu găsește în scrierile starețului Siluan suficiente idei teologice”. Refuzul va fi resimțit de părintele Sofronie mai curând ca incapacitate a acelui profesor de a surprinde adevărata valoare teologică din scrierilor starețului, venită pe fondul unei investiri teologice greșite de care însuși arhimandritul fugise în tinerețea sa atunci când părăsise facultatea de teologie, unde nimeni nu știa să îl învețe „cum să câștige veșnicia”. Optând pentru viața monahală athonită, Pronia dumnezeiască rânduise între timp ca, un călugăr aproape analfabet ca starețul Siluan, să îi dea acele repere de negrăit ale vieții veșnice pe care teologia academică le ignora, și pe care prin refuzul cu pricina nu făcea decât să continue să le ignore. Situația îl va aduce pe arhimandritul Sofronie către a scrie mărturisitor:

„Vorbind despre scrierile starețului, un teolog intelectualist ar putea fi ispitit să spună: „Nu găsesc în ele bogățiile gândirii teologice; nu văd o cunoaștere dogmatică”. El poate vorbi astfel numai pentru că spiritualitatea sa se situează pe alt plan. Un teolog raționalist e preocupat de un număr de probleme a căror soluție o caută pe căile speculației raționale. Experiența sa religioasă nu este adeseori foarte intensă și purcede mai cu seamă din sfera rațională a ființei sale, iar nu dintr-o comuniune vie cu Dumnezeu. El își socotește erudiția științifică și experiența rațională drept bogăție spirituală și-i atribuie o asemenea valoare, încât orice altă experiență se va situa în ochii săi pe un plan inferior”. (1)

Experiența monahismului athonit prin intermediul filiației duhovnicești la picioarele starețului, îl învățase pe arhimandritul Sofronie făptuirea prin ascultare și rugăciune ca premisă a deschiderii ochilor înțelegerii teologice. Această cale o găsea distinctă de maniera în care în institutele de teologie se propunea formarea viitorilor teologi. Această ucenicie prin Părinte pune accentul pe singura posibilitate reală de unire a omului cu Dumnezeu, care nu este cea prin achiziție de cunoștințe, ci cea existențială.

„Aceasta era calea starețului Siluan, și în general calea Bisericii. Biserica este tare nu prin erudiția sa științifică, ci înainte de toate prin posesiunea reală a darurilor harului. Biserica trăieste, respiră prin Duhul Sfânt. Prin însuși faptul comuniunii cu El, ea știe cum lucrează Acesta”. (2)

Arhimandritul Sofronie știa că starețul nu propunea nicidecum un imobilism și un indiferentism față de căutările interioare oneste ale omului. În același timp vedea la stareț acrivia celui însetat de eficiența duhovnicească, pentru care precizia gestului duhovnicesc este relaționată cu puterea de a aduce în viața omului adevărata devenire, de nezdruncinat, întru veșnicie. Aici nu mai încap considerentele intelectuale, întrucât o astfel de devenire se petrece într-un alt registru.

„Departe de noi gândul de a socoti ilegitime ezitările și întrebările sufletului. Nu. Sunt pur și simplu căi diferite. Atunci când unul asteaptă un răspuns în plan rațional și e satisfăcut de el, altul, din contră, îl caută în ordinea ființei adevărate. Pentru a răspunde exigențelor minții sale, raționalistul înalță sisteme teologico-filosofice extrem de complexe. Depune o muncă considerabilă, dacă nu pentru a demonstra, cel puțin pentru a expune și dezvolta dialectic propria viziune asupra naturii lucrurilor. Nu arareori își consacră întreaga sa viață, toate puterile sale, darurile remarcabile, acestui scop. Dar, lucru ciudat, nu-și dă seama că unor asemenea cercetări le lipsește o temelie de nezdruncinat”. (3)

Pr. Răzvan Ionescu

Note

1. Arhimandritul Sofronie, Viața și învățătura starețului Siluan athonitul scrise de ucenicul său, arhimandritul Sofronie, ed. Deisis, Sibiu, 2008, p. 207.
2. Ibidem, p. 207.
3. Ibidem, p. 208.