Avem obiceiul să pronunțăm deseori numele lui Dumnezeu fără să ne gândim la ce spunem, ca și cum am vorbi de un lucru știut de toți, la fel de cunoscut ca un copac, ca o vrabie sau o casă… Numele Domnului a devenit atât de banal, încât face parte din automatismele noastre verbale de zi cu zi, de care se folosesc chiar și necredincioșii: „Dă, Doamne.”, „Doamne ferește”, „Dumnezeu știe”, „Doamne, iartă‑mă”, „Pentru numele lui Dumnezeu”, „Ce Dumnezeu...” etc.

De fiecare dată când pronunțăm numele Domnului cu ușurătate și nepăsare săvârșim o blasfemie, căci ceea ce numim Dumnezeu nu mai este decât un cuvânt fără conținut, care nu mai înseamnă nimic. Pe de altă parte, numele lui Dumnezeu este utilzat uneori pentru a făuri un idol mintal, un concept inventat după propriile noastre idei și teorii, pe care‑l numim Dumnezeu, dar care nu are nimic de a face cu Dumnezeu: „Acest idol filozofic, «Bunul Dumnezeu» al unui anume creștinism sau Ființa Supremă a spiritualismului, a provocat în același timp şi «moartea lui Dumnezeu» și pierderea tainei Ființei.” (Olivier Clément, Izvoare duhovnicești). 

Acest „Dumnezeu” născocit de mintea omenească este tot atât de muritor ca omul care l‑a conceput, și va fi înlocuit, mai devreme sau mai târziu, de un alt fals Dumnezeu, inventat de o altă minte umană, care şi acela va muri, cedând locul unui alt „Dumnezeu” sau neantului, Dumnezeul oamenilor fără Dumnezeu.

Omul are tendința de a‑și făuri un „Dumnezeu” în funcție de nevoile lui, de dorințele și de voința lui, așa încât, sub numele de Dumnezeu ridică în slavă și îşi venerează propria imagine. Ca toate celelalte cuvinte importante – dragoste, libertate, dreptate etc. –, cuvântul Dumnezeu – cel mai important dintre toate – a fost falsificat, deformat și utilizat pentru a justifica ambițiile omenești, setea de putere, inegaltățile sociale, ba chiar războaiele și crimele monstruoase comise în numele Lui. Căci cuvântul „Dumnezeu” ne poate minți și ne poate induce în eroare, exprimând contrariul a ceea ce pretinde că este și devenind astfel o unealtă în slujba vrăjmașului lui Dumnezeu.

Cât despre Dumnezeu însuși, niciun ochi omenesc nu L‑a văzut, niciun cuvânt nu poate spune ce este, nicio inteligență nu poate înțelege adevărata Lui natură, astfel încât limbajul omenesc nu poate exprima taina de nepătruns a lui Dumnezeu decât prin formulări negative: „Vom spune deci despre Cauza universală, situată dincolo de întregul univers, că nu este nici materie, (...) nici trup; că nu are nici chip, nici formă, nicio calitate, nicio masă; că nu este în niciun loc și nu poate fi percepută în niciun fel de simțurile noastre (...), că nimeni nu o cunoaște așa cum este (...); că nu poate fi cuprinsă de niciun raționament, de nicio denumire, de nicio știință (...).” (Sf. Dionisie Areopagitul, Teologie mistică). 

Voința de a afla prin mijlocirea intelectului și a speculațiilor filozofice ce este Dumnezeu în El însuși este un păcat care dă la iveală trufia nesăbuită a unei inteligențe ce nu‑și cunoaște limitele, dar și o credință slabă, șovăitoare, care are nevoie să înțeleagă pentru a crede: „Dă‑ți seama, biet nefericit, cine ești și către cine cutezi să‑ți îndrepți curiozitatea. Tu, care ești [doar] un om, ai vrea să‑l cuprinzi pe Dumnezeu cu privirea? Aceste două nume sunt suficiente pentru a‑ți arăta sminteala: omul nu este decât țărână și cenușă, iarbă și floarea ierbii, umbră, fum și zădărnice (...). Și ai vrea, spune‑mi, să‑l ții pe Dumnezeu sub privirea ta, pe Dumnezeu, ființa care n‑a avut început, care nu suferă nicio schimbare, imaterial, nepieritor, care este pretutindeni prezent, care depășește toate lucrurile și este mai presus de întregul univers?” (Sf. Ioan Gură de Aur, Omilie despre neputința cunoașterii lui Dumnezeu). 

Dacă am putea să‑l înțelegem pe Dumnezeu așa cum înțelegem că doi și cu doi fac patru nu am mai avea nevoie de credință. A crede în Dumnezeu înseamnă a ne supune cu totul voinței Lui, fără să încercăm să înțelegem și fără să ne îndoim de înțelepciunea și de dreptatea Lui, care depășesc infinit mintea omenească: „Trebuie să mă supun lui Dumnezeu precum lutul în mâinile olarului? Da”, zice sfântul Pavel, „căci distanța între om și Dumnezeu este asemănătoare cu cea care separă lutul de olar, sau, mai degrabă, nu este asemătoare, ci cu mult mai mare.” (Sf. Ioan Gură de Aur, op. cit.).

Dacă Dumnezeu ar fi atât de îndepărtat de noi, am putea crede că suntem despărțiți de El printr‑o prăpastie nemăsurată și de netrecut, așa încât orice relație între duhul omenesc și Duhul lui Dumnezeu ar fi cu neputință. Dar taina și puterea Lui, imposibil de cuprins cu mintea omenească, sunt atât de nelimitate, încât Dumnezeu este în același timp inifinit de departe de noi și infinit de aproape, mai aproape decât proria noastră carne. Căci în a șasea zi a Facerii Dumnezeu a spus: „Să facem omul după chipul Nostru, după asemănarea Noastră.” (Facerea 1, 26). Aşadar, „omul nu este cu adevărat om decât întru Dumnezeu” (Olivier Clément, op. cit.).

Iisus este cel care ne dezvăluie şi fața dumnezeiască a omului și fața omenească a lui Dumnezeu. Iar întruparea lui Dumnezeu pe pământ „este o taină mai nepătrunsă decât oricare alta” (Maxim Mărturisitorul, citat de Olivier Clément, op. cit.).

Taina adâncă a lui Dumnezeu este de neînțeles pentru învățați și savanți, dar poate fi cunoscută de cei cu inimia curată și nevinovată: „Te laud, Tată, Doamne al cerului și al pământului, pentru că ai ascuns aceste lucruri de cei înțelepți și pricepuți și le‑ai descoperit pruncilor.” (Matei 11, 25). Căci, deşi Duhul lui Dumnezeu depășește infinit rațiunea și inteligența omenească, este prezent în inima omului, omul fiind făcut după chipul și asemănarea Lui: „Nu știți că voi sunteți templul lui Dumnezeu și că Duhul lui Dumnezeu locuiește în voi?” (1 Cor. 3, 16). 

A ne cunoaște ființa reală însemnă a‑L cunoaște pe Dumnezeu, Ființa infinită și nemuritoare, întrupată într‑o ființă limitată și muritoare: „Cine sunt? Ce sunt? Răspunsul nu este deloc evident. Căci nu cunosc decât o parte infimă din mine însumi. Limitele persoanei omenești sunt extrem de largi. Ele se întind foarte departe în spațiu și în afară de spațiu, la infinit (…). Ființa omenească este creată după chipul Sfintei Treimi, adică după chipul lui Dumnezeu, care nu este numai unul, ci unul în trei.” (Kallistos Ware, Împărăția lăuntrică).

Dumnezeu este totul și în tot ce există, este în noi și în afară de noi, este în lume și în afară de lume, în timp și în afară de timp, este pretutindeni și nicăieri, infinit de înepărtat și infinit de apropiat de noi, întotdeauna unul și totodată trei: „Tatăl este Dumnezeu dincolo de orice, principiul oricărei realități. Fiul întrupat este Dumnezeu cu noi. (…) Duhul este Dumnezeu în noi, Suflul, Pneuma, care dă viață și duce la împlinire oricare lucru. (…) Astfel”, spune Maxim Mărturisitorul, „când contemplăm cel mai mic lucru facem experiența Sfintei Treimi.” (Olivier Clément, op. cit.).

Dat fiind că Dumnezeu este pretutindeni și nicăieri, în timpul de acum și în veșnicie, în toate lucrurile și în făpturile vizibile, dar fără a putea fi văzut, „lumea maschează și dezvăluie în același timp taina Sa”, astfel încât, revelând prezența lui Dumnezeu, „universul este cea dintâi Biblie” (Olivier Clément, op. cit.). 

Inteligența omenească și metodele raționale de cercetare științifică sunt mult prea limitate, imperfecte și inadaptate pentru a‑L cunoaște pe Dumnezeu prin mijlocirea lucrurilor și a făpturilor lumești. Dimpotrivă, studiind numai fața vizibilă și materială a lumii, rațiunea și științele profane ne îndepărtează de Dumnezeu, în loc să ne apropie. Faptul de a reduce realitatea la suma legilor fizice, chimice și biologice este o încercare la fel de smintită și de absurdă ca încercarea savantului care ar vrea să înțeleagă dragostea prin calcule matematice.

Căci, precum dragostea, Dumnezeu nu poate fi cunoscut decât cu inima, unde sălășluiește prezența Lui vie, inaccesibilă rațiunii. „Inima este cea care îl simte pe Dumnezeu și nu rațiunea. Iată ce înseamnă credința. Dumnezeu se face simțit cu inima, nu cu rațiunea.” (Pascal, Cugetări)