Spre deosebire de animale, înzestrate cu un suflet colectiv care corespunde înfățișării lor exterioare – o pisică are un suflet de pisică, un lup un suflet de lup etc. –, făptura  omenească este o ființă dublă: anatomia ei este înrudită cu a animalelor, dar fiecare suflet omenesc este unic, dotat cu o voință proprie și cu puterea de a alege în mod liber natura ființei sale lăuntrice, atribute care îi dau omului asemănarea cu Dumnezeu. 

Omul exterior este o ființă de carne și sânge, limitată în timp și spațiu. Omul lăuntric este o ființă spirituală, care năzuiește să se întoarcă la Dumnezeu și să dobândească viața veșnică: „Omul este o sinteză de infinit și de finit, de vremelnicie și de veșnicie”, zice Kirkegaard în Tratat de deznădejde. Prin urmare, viața omenească se situează la două niveluri: unul de  suprafață – viața omului trupesc – și unul în adânc, viața omului spiritual.  

Lumea de astăzi și societatea de consum acordă o importanță disproporționată vieții omului trupesc, pe care confortul, bunăstarea și plăcerile lumești îl fac să uite adevărata lui ființă, de natură spirituală, care se usucă și se atrofiază pe măsură ce crește puterea omului  trupesc. Această disproporție tot mai mare între viața materială și viața spirituală a omului contemporan este cauza principală a tuturor rătăcirilor, tulburărilor și relelor lumii de astăzi, căci un om lipsit de dimensiunea lui spirituală este sortit nefericirii și unei morți fără nădejde: „Deznădejdea este inconștiența oamenilor neștiutori de destinul lor spiritual.” (Kierkegaard, op. cit.).    

Dimesiunea lăuntrică, duhovnicească, a omului este scara care duce la Împărăția cerurilor, dar această scară traversează toate nivelurile creației, din străfundul iadului până în înaltul cerului. Așa încât răul, pe care avem tendința să îl punem pe seama unor cauze exterioare, nu vine din afară, ci din sufletul nostru, „căci dinlăuntru, din inima oamenilor, ies gândurile rele, preacurviile, uciderile, furtișagurile, înșelăciunile, faptele de rușine, ochiul rău, hula, trufia, nebunia. Toate aceste lucruri rele ies din lăuntru, și spurcă pe om.” (Marcu 7, 21-23). 

Sartre s-a înșelat afirmând că ceilalți sunt iadul, în Cu ușile închise. Iadul se află înlăuntrul nostru, el este starea spirituală a omului fără Dumnezeu: „Iadul nu este un loc în spațiu, ci un loc al sufletului omenesc: locul în care nu este Dumnezeu.” (Kallistos Ware, Un Dumnezeu care este om).

Răul care se arată în lume sub o formă individuală sau colectivă vine întotdeauna din sufletul omenesc și nu de la  o cauză exterioară, de natură economică, socială sau politică: „Nu am nicio îndoială că planul social și politic este unul răsfrânt, și nicidecum unul de temei. Mai adânc este planul duhovnicesc. Starea morală și duhovnicească a omenirii se răsfrânge în orânduirea socială și în evenimentele politice. Evenimentele istorice văzute sunt simptomele sănătății sau bolii duhovnicești, altfel spus, proiecția sau oglindirea a ceea ce se petrece duhovnicește în lume.” (Sf. Sofronie, Taina vieții creștine).

Nu există nicio diferență pe plan moral și duhovnicesc între crima individuală a unui ucigaș și crima colectivă a unui război care pretinde că apără o cauză dreaptă, politică, ideologică, umanitară sau chair religioasă. Așa cum „pomul bun nu poate face roade rele” (Matei 7, 18), cei care aduc în lume ura, distrugerea și moartea nu pot fi slujitorii lui Dumnezeu, ci au făcut un legământ de sânge cu Antihrist: „Prin violență și uciderea fratelui ei nădăjduiesc a pune stăpânire pe această lume (...). Oamenii nu înțeleg că tot cel care omoară pe fratele, mai înainte de toate se omoară pe sine pe alt plan, al ființei – cel adevărat. Ucigașul crede în moarte și numai în moarte. Cei născuți întru Hristos a ucide nu pot.” (Sf. Sofronie, op. cit.).  

Cei care au în gură numele lui Dumnezeu, dar în inimă voința ucigașă a celui rău, sunt prooroci mincinoși, „care vin la voi îmbrăcați în haine de oi, dar pe dinlăuntru sunt lupi răpitori” (Matei 7, 15). 

Ființa noastră reală nu este trupul vizibil și muritor, ci se află înlăuntrul nostru și ne-a fost dată de Dumnezeu, fără de care nu suntem nimic: „Fiecare trebuie să știe că este un zero.” (Sf. Iosif Isihastul, Scrisori duhovnicești). A se cunoaște pe sine însuși înseamnă a cunoaște pe Dumnezeu, care „este centrul intim al ființei omenești” (Kallistos Ware, op. cit.). „Căci Dumnezeu este în privirea ta, în duhul tău, în cuvântul tău, în respirația ta, în hrana ta; oriunde privești, Dumnezeu este pretutindeni.” (Sf. Iosif Isihastul, op. cit.). 

Hristos s-a scoborât chiar în iad pentru a aduce celor osândiți lumina și mila lui Dumnezeu. Așa încât să nu ne temem de adâncurile întunecate ale sufletului nostru, Dumnezeu se află chiar și în întuneric: „Eu întocmesc lumina și fac întunericul.” (Isaia 45, 70).

Marx  a afirmat că religia este opiumul poporului. Dar în realitate, rațiunea omenească, ce nu cunoaște decât această lume, este opiumul omului fără Dumnezeu. Duhul lui trufaș, centrat pe propria lui persoană, îl împiedică să vadă că ființa lui reală nu est trupul lui de carne, ci Duhul lui Dumnezeu, care sălășluiește în el și care îi dă ființa și viața: „Nu știți că trupul vostru este Templul Duhului Sfânt, care locuiește în voi, și pe care L-ați primit de la Dumnezeu?” (1 Cor. 6, 19). A se cunoaște pe sine însuși înseamnă a simți prezența lui Dumnezeu în străfundul inimii noastre, căci „inima îl simte pe Dumnezeu, și nu rațiunea” (Pascal, Cugetări). „Dumnezeu este centrul intim al ființei omenești. Dimensiunea divină este elementul determinant al umanității noastre: pierzând sensul divin, pierdem în același timp sensul nostru omenesc.” (Panaiotis Nellas, op. cit.). 

Fiecare ființă omenească trebuie să străbată în mod simultan două căi în viața sa pământească: una exterioară, cealaltă lăuntrică. Cea dintâi este calea persoanei noastre  muritoare, cea de-a doua calea ființei noastre veșnice. Căci nu succesele, rangul, faima și realizările lumești duc în Împărăția cerurilor, ci calea duhovnicească a omului lăuntric: „Și chiar dacă omul nostru de afară se trece, totuși, omul nostru din lăuntru se înoiește din zi în zi. (…) Pentru că noi nu ne uităm la lucrurile care se văd, ci la cele ce nu se văd; căci lucrurile care se văd sunt trecătoare, pe când cele ce nu se văd sunt veșnice. (…) Știm, în adevăr, că dacă se desface casa pământească a cortului nostru trupesc avem o clădire în cer, de la Dumnezeu, o casă care nu este făcută de mână, ci este veșnică.” (2 Cor. 4, 16-18 și 5, 1).