Credința în Dumnezeu, atunci când este adânc înrădăcinată în sufletul nostru, este o energie vitală care ne dă în orice împrejurare puterea, răbdarea și curajul de a înfrunta toate necazurile și încercările vieții, căci „cei ce se încred în Domnul sunt ca muntele Sionului, care nu se clatină, ci stă întărit pe vecie” (Ps. 125, 1). 

Dacă credința ne dă putere, curaj, alinare și făgăduiala vieții veșnice, lipsa credinței va avea efectul contrar: slăbiciune, teamă, frământare și nicio nădejde de viață după moarte. „Oamenii îndepărtați de Dumnezeu mereu sunt nemângâiați și de două ori chinuiți. Cel ce nu crede în Dumnezeu și în viața viitoare, pe lângă faptul că rămâne nemângâiat, își osândește și sufletul său veșnic. La ce stăpân lucrezi, de la acela vei lua și plată. Dacă lucrezi la stăpânul cel negru, îți face viața neagră încă de aici. (...) Oamenii nu cred, de aceea dau năvală la păcat. Tot răul de acolo începe, de la necredință”, zice Paisie Aghioritul (Cuvinte, 1).

Așa cum un bolnav nu se poate îngriji și vindeca dacă nu-și cunoaște boala, omul trebuie să fie conștient de căderea lui duhovnicească și de nefericirea existenței sale pământești, pentru a lua calea mântuirii și a reîntoarcerii în Împărăția cerurilor, pe care a pierdut-o prin căderea în păcat a lui Adam. Sfântul Petru Damaschin exprimă durerea întregii omeniri care s-a rupt de Dumnezeu, atunci când spune: „Vai, mie, păcătosul, ce s-a întâmplat cu mine? Vai, ce eram și ce-am dobândit? În loc de Rai, lumea pieritoare. În loc de viața îngerească, diavolul și duhurile necurate. În loc de odihnă, osteneală. În loc de plăcere și bucurie, necazurile lumii și mâhnirea. În loc de pace și fericire, teama și lacrimile dureroase. (...) În loc de înțelepciune și apropierea de Dumnezeu, neștiința și exilul. În loc de lipsa oricărei griji și în loc de libertate, viața îngrijorată și cea mai grea robie.” (Filocalia).

Omul fără Dumnezeu este asemnea unui copil orfan care rătăcește fără adopost și fără rost într-o lume plină de primejdii, necunoscută, care-i amenință viața în orice clipă. Noi toți purtăm în fundul inimii amintirea Tatălui pe care L-am pierdut și dorința arzătoare de a-L regăsi. Simplul fapt că Îi simțim absența dovedește că Dumnezeu există și că face parte integrantă din propria noastră ființă. Căci „Dumnezeu și omul sunt în corelație, precum Tatăl și copilul său. (...) Acolo unde nu este Dumnezeu nu este nici omul. Pierderea imaginei lui Dumnezeu duce la dispariția imaginei omului însuși, dezumanizează lumea, înmulțește „demonizații”. Absenței lui Dumnezeu i se substituie apăsătoarea prezență a unui obsedat de sine însuși, a unei autoidolatrii.” (P. Evdokimov, op. cit.). 

Necesitatea vitală de a-L regăsi pe Dumnezeu se manifestă chiar și la cei necredincioși, care îl înlocuiesc pe Dumnezeu cu idolii pământești. Instinctul religios, inseparabil de natura omenească, poate transforma totul în idol, o femeie frumoasă, un automobil de lux, un actor de cinema, un cântăreț, un fotbalist, un dictator, și mai presus de toate propria noastră persoană. Dar, dat fiind că toți idolii făuriți de om sunt muritori, singurul dumnezeu real și veșnic al oamenilor fără Dumnezeu este moartea. În ciuda abundenței de produse, de servicii și de plăceri pe care ni le oferă, societatea de consum nu va putea niciodată domoli setea fundamentală a omului, inseparabilă de ființa lui, setea de Dumnezeu și de viață veșnică: „O sete duhovnicească nepotolită, acesta este evenimentul cu adevărat tragic al epocii noastre. Multe ființe omenești se află în pragul disperării. Fiecare, în adâncul ființei sale, suferă, după propria lui măsură, din pricina nonsensului vieții contemporane. Oamenii rămân fără alinare, în nefericirea lor; strădania lor individuală este insuficientă pentru a-i tămădui de orbirea care s-a pogorât peste lume și pentru a le îndrepta duhul către ceea ce este esențial.” (Sf. Sofronie, Rugăciunea, experiență a veșniciei). 

Credința în Dumnezeu este un mod de cunoaștere infinit mai înalt decât cunoașterea științifică, a cărei sferă de cercetare se limtează la aparența materială și vizibilă a acestei lumi, neavând acces la adevărurile duhovnicești, care depășesc limitele naturale ale inteligenței omenești: „Spun «cred» numai despre ceea ce nu pot vedea cu ochii, nu pot auzi cu urechile și atinge cu mâna, despre ceea ce nu are nicio legătură cu doi și cu doi fac patru, și care se referă la ceea ce cunosc datorită acestei credințe. (...) Pentru cei credincioși, credința este diferită de tot restul, pentru că este îndreptată în mod esențial către ceea ce este imposibil de demonstrat, de cunoscut cu «ușurință». În această privință, credința poate fi numită un miracol și o taină.” (Părintele Alexandre Schmemann, Crezul). Dat fiind că „tot ce se vede n-a fost făcut din lucruri care se văd” (Evrei 11, 3), cel credincios trăiește într-o lume miraculoasă, în care Duhul lui Dumnezeu este pretutindeni prezent și constituie dimensiunea spirituală și supranaturală a tot ce există. Noțiunea pseudo-științifică de „legi ale naturii” este o absurditate, căci o natură lipsită de inteligență și de cuget nu ar putea inventa niciun fel de lege. Nu legile materiei, ci legile lui Dumnezeu cârmuiesc întregul univers, căci Duhul Său dă ființă și viață la tot ce există. În această privință, credința este mai „științifică” decât toate științele bazate pe studiul materiei: „Conștient de el însuși, duhul nostru se situează mai presus de  modul de existență senzorial. Nu există un timp, oricât de îndelungat ar fi el, care să poată satisface cerințele duhului nostru. Nu există niciun spațiu, oricât de întins ar fi el, în care să nu ne simțim strâmtorați. Este o trăsătură specifică a omului de a voi să sfarme cercul îngust al existenței materiale, să depășească spațialitatea și temporalitatea și să dobândească cunoașterea Celui ce este. Duhul nostru nu-și află odihna atâta timp cât nu e satisfăcută setea lui de a cunoaște tot ce este legat de destinul nostru și chiar de cel al universului. Tinzând către o cunoaștere totală și desăvârșită, duhul nostru se îndreaptă în mod firesc către Ființa absolută, către Cel care este cu adevărat.” (Sf. Sofronie, op. cit.).

Omul necredincios trăiește într-o lume ireală, născocită de propria lui minte, care se află sub influența vrăjmașului lui Dumnezeu, al adevărului și al vieții. Căci „cel care nu-și supune voința proprie lui Dumnezeu se supune vrăjmașului său” (Sf. Isaac Sirul, Cuvântări ascetice). Atunci când suntem cuprinși de mâhnire, de spaimă, de îndurerare, să ne amintim cuvintele lui Hristos și să le păstrăm în adâncul inimii, în orice împrejurare: „În lume veți avea necazuri, dar îndrăzniți, eu am biruit lumea.” (Ioan 16, 33). „ Nu te teme, crede numai.” (Marcu 5, 36).