Nașterea unei ființe vii este un miracol și o taină. Cum reușesc două celule microscopice să construiască o inimă, un creier, ochii, mușchii și celelalte mii de elemente ale unui organism viu? De unde le vine această știință, această inteligență, această memorie, fără de care le‑ar fi cu neputință să realizeze o lucrare atât de complexă și uimitoare precum făurirea  unei ființe vii? Orice creație dovedește existența unui creator. Tot așa, fiecare nou născut care vine pe lume este o dovadă a existenței lui Dumnezeu. Căci „ceea ce există depinde de Cel care există, și nimic nu poate exista care să nu‑și aibă existența în sânul Celui care este. Iar dacă totul se află în el și dacă el este în toate, de ce să ne rușinăm de credința care ne învață că Dumnezeu s‑a născut într‑o zi sub o înfățișare omenească, el, care, chiar și astăzi, există înlăuntrul omului?” (Sf. Grigore de Nyssa, Marea cateheză).

Nașterea lui Hristos pe pământ și într‑un trup omenesc realizează sub o nouă  formă creația inițială a lui Dumnezeu: unitatea desăvârșită dintre cer și pământ, între Creator și creaturile Sale, cu alte cuvinte calea de întoarcere în grădina raiului: „Întruparea este înainte de toate împlinirea planului originar al lui Dumnezeu, sinteza, întru Hristos, a dimensiunilor divine, omenești și cosmice.” (Olivier  Clément, Izvoare – misticii creștini din vechime). Vrăjmașul lui Dumnezeu a pricinuit ruperea omului de Creatorul său, și opoziția între natura pământească a omului, care îl ține legat de lumea lucrurilor muritoare, și natura lui divină, care este adevărata lui ființă, căci a fost făcut după chipul și asemănarea lui Dumnezeu.  Despărțindu‑se de Dumnezeu, omul se înstrăinează de propria sa natură și devine propriul său dușman, care își dă el însuși moartea. Căci „omul nu este cu adevărat om decât întru Dumnezeu” (O. Clément, op. cit.).

Nașterea lui Hristos pe pământ ne dezvăluie chipul dumnezeisc al omului și chipul omenesc al lui Dumnezeu. Pruncul Iisus întrupează și reface unitatea dintre om și Dumnezeu, dintre lumea pământească și Împărăția cerurilor, aducând pacea între toate părțile constitutive ale Creației: „Aflăm pacea atunci când trăim în unitate cu sine însuși, cu lumea și cu Dumnezeu”, zice Bertrand Vergely în Tăcerea lui Dumnezeu.

Atâta timp cât trăim pe pământ, pacea noastră lăuntrică nu este niciodată desăvârșită, nici de lungă durată, căci sufletul  noastru este tulburat fără încetare de un șir nesfârșit de griji, frământări, temeri, dorințe, decepții, speranțe, regrete etc., și de o mulțime de gânduri care vin din această lume și ne îndepărtează de Dumnezeu și de propria noastră ființă. Pacea pe care ne‑o dau uneori lucrurile lumești este incompletă, șubredă și trecătoare. Cu totul alta este pacea pe care ne‑o dă Hristos, căci ea vine de la Dumnezeu și nu din lume: „El aduce oamenilor pacea. «Pace vouă», le spune El în mai multe rânduri apostolilor Lui. «Eu vă dau pacea Mea, vă las pacea Mea» , le spune El la Cina cea de taină. «Nu v‑o dau așa cum dă lumea.» (…) Întru Hristos, să fiți împăcați cu Dumnezeu. (…) Veți regăsi această pace lăuntrică și veți descoperi că nu există nimic mai vrednic de dorit pe pământ. Sufletul va resimți o pace și o bucurie care nu sunt din această lume.”  (Sf. Ioan Maximovici din Șanhai, Epistolă de Crăciun).

Pacea lui Hristos ne este cu atât mai necesară cu cât trăim o epocă de vrajbă, de ură și război, care ar putea lua proporții mondiale. Pentru creștini nu există război „sfânt”. Cei care aduc în lume teroarea, distrugerea și moartea nu pot fi ucenici ai lui Hristos, care a spus: „Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți.» (Matei 22, 39); ei sunt slujitorii aceluia care „de la început a fost ucigaș” și care „este mincinos și tatăl minciunii” (Ioan 8, 44).

Dar uciderea de oameni și minciuna, care vin de la vrăjmașul lui Dumnezeu, nu au niciun fundament ontologic, căci ele nu au fost create de Cel ce Este, fără de care nimic nu poate fi. Tot așa cum prin uciderea pruncilor regele Irod nu a putut lua viața pruncului Iisus, la fel, oricare ar fi crimele, distrugerile, războaiele și nenorocirile de pe acest pământ, duhul rău nu poate tulbura câtuși de puțin pacea veșnică ce vine de la Dumnezeu și pe care nimic și nimeni din această lume nu ne‑o poate da. Aceasta este pacea desvârșită și neschimbătoare, despre care vorbește Hristos atunci când le spune apostolilor Lui: „Vă las pacea, vă dau pacea Mea. Nu v‑o dau cum o dă lumea.” (Ioan 14, 27).

Pruncul Iisus s‑a născut în timpul și în spațiul lumii pământești, dar, dat fiind că el aduce oamenilor pacea veșnică a lui Dumnezeu și viața fără de moarte, nașterea lui este veșnică, fără început și fără sfârșit, de aceeași natură cu Duhul lui Dumnezeu: „Tată, ești în Mine, și Eu în Tine. Când spunem că Fiul există din vecii vecilor, noi afirmăm că nașterea Lui este în afară de timp și fără început. (...) Tatăl există în același timp cu Fiul Său unic. (...) Tot așa cum focul există în același timp cu lumina lui, iar nu mai întâi focul și apoi lumina, ci în același timp. (...) Fiul este după chipul Tatălui, iar Duhul este după chipul Fiului, prin care Hristos locuiește în om și îi dă asemănarea cu Dumnezeu.” (Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica).

Nașterea pruncului Iisus este în același timp un eveniment istoric care deschide o nouă eră în istoria omenirii, dar și o naștere spirituală care reînnoiește asemănarea omului cu Dumnezeu, și care trebuie să aibă loc în inima fiecăruia din noi: «Lucrarea pe care Domnul care s‑a născut a săvârșit‑o se adresează fiecăruia din noi. Cei care se împărtășesc cu El primesc de la El libertatea, vindecarea și pacea.” (Sf. Teofan Zăvorâtul, op. cit.).