Credința nu este o teorie metafizică, nici o atitudine filozofică, nici o taină sau un obiect de cunoaștere și de studiu, ci un mod de viață, care ne cuprinde toată existența și întreaga ființă, viața însăși. Căci Dumnezeu este Viață, iar prin simplul fapt că suntem vii „noi știm ce este Dumnezeu. Nu o știm prin gândirea noastră (...). O știm pentru că suntem ființe vii și că nicio ființă vie nu este vie dacă nu poartă în ea Viața, nu ca pe o taină nepătrunsă de ea, ci ca fiind ceea ce simte fără încetare, și în care își simte propria ființă, propria ei esență și realitate. Dacă Dumnezeu este viață, atunci, așa cum spune Meister Eckhart, omul – aceast viețuitor purtător de viață, care suntem fiecare – este un om care Îl cunoaște pe Dumnezeu.” (Michel Henry, Cuvintele lui Hristos).

Dumnezeu este Viața vieții, fără de care nicio viață nu poate exista. De aceea El „nu este departe de fiecare din noi. Căci în El avem viața, mișcarea și ființa.” (Faptele 17, 27‑28).

Dat fiind că Dumnezeu a făcut tot ce există, „universul este prima Biblie. Fiecare ființă întrupează Cuvântul creator, care o întemeiază și o atrage. Fiecare ființă exprimă o idee dinamică, o voință a lui Dumnezeu.” (Olivier Clément, Surse: Misticii creștini din vechime).

Credința înseamnă a vedea realitatea veșnică și neschimbătoare îndărătul lucrurilor pieritoare, altfel spus, a‑L vedea pe Dumnezeu pretutindeni, a simți în orice moment prezența Lui în noi și în jurul nostru. „Doamne, tu mă cercetezi de aproape și mă cunoști, / știi când stau jos și când mă scol, / și de departe îmi pătrunzi gândul. / Știi când umblu și când mă culc / și cunoști toate căile mele. / (...) Unde mă voi duce departe de Duhul Tău? / Şi unde voi fugi departe de Fața Ta? / Dacă mă voi sui în cer, Tu ești acolo, / dacă mă voi culca în locuința morților, iată‑te și acolo; / (...) Dacă voi zice: cel puțin întunericul mă va acoperi, / Noaptea se face lumină dimprejurul meu!/ Iată că nici chiar întunericul nu este întunecos pentru Tine; / (…) Tu mi‑ai întocmit rărunchii, / Tu m‑ai țesut în pântecele mamei mele: / Te laud că sunt o făptură atât de minunată. / Minunate sunt lucrările Tale, / și ce bine vede sufletul meu lucrul acesta!” (Ps. 139, 1‑14).

Dacă nu‑L vedem pe Dumnezeu pretutindeni, sub o infinitate de forme diferite, și dacă nu simțim în orice moment prezența Lui, înseamnă că ochii sufletului nostru sunt bolnavi și viziunea noastră lăuntrică prea slabă pentru a primi lumina credinței: „Dacă ochiul tău este sănătos, tot trupul tău va fi plin de lumină; dar dacă ochiul tău este rău, tot trupul tău va fi plin de întuneric.” (Matei 6, 22‑23).

Omul fără Dumnezeu este orb și incapabil să știe cine este, ce face și încotro se duce. Fără Dumnezeu, moartea devine dumnezeu, atotputernică, pretutindeni prezentă, amenințând în orice clipă să ne ia viața: „Omul! Zilele lui sunt ca iarba, / și înfloreșe ca floarea de pe câmp. / Când trece un vânt peste ea, nu mai este.” (Ps. 103, 15‑16).

Fără Dumnezeu „toate nu sunt decât iaduri nenumărate și nesfârșite, în înălțimi, în adâncuri, în nemărginiri. (…) Dacă Hristos nu este, puțin îmi pasă de Adevăr! El nu este decât un iad. Tot așa dreptatea, dragostea, binele, fericirea, sunt un iad.” (Sf. Iustin Popovici, Omul și Omul‑Dumnezeu). Fără Dumnezeu, toate adevărurile, creațiile și valorile omului nimic nu sunt, pentru că omul însuși nu este nimic: „Hristos este toul în toate. Contrarul Lui? Vidul, neantul. (…) Dacă Hristos nu este în tine, nu ești nimic, esti un stârv, ești neant.” (Sf. Iustin Popovici, op. cit.).

Dacă credem, precum umaniștii atei, în valoarea și în geniul omului, acesta devine un idol care Îi ia locul lui Dumnezeu. De aceea, a pierde credința în om și în sine însuși, a deveni conștient de propriul său neant este primul pas pe calea credinței în Dumnezeu. Atunci începe lucarea lui Dumnezeu în lăuntrul nostru: „Omul lăuntric este făurit de Dumnezeu. Dar Dumnezeu începe să lucreze lăuntric din momentul în care omul recunoaște că nu este absolut nimic, în toate aspectele sale, și își încredințează întreaga viață în mâinile lui Dumnezeu.” (Sf. Teofan Zăvorâtul, Viața lăuntrică).

Dacă nu‑L are pe Dumnezeu în centrul ființei sale, omul își pierde adevărata sa identitate, căci „Dumnezeu nu este pentru om un principiu exterior de care este dependent, ci principiul său ontologic și scopul său final. Fiind făcut după chipul lui Dumnezeu, omul este concret din punct de vedere teologic. Pentru a fi adevărat, el trebuie să fie și să trăiască în fiecare clipă centrat în Dumnezeu. Dacă‑L neagă pe Dumnezeu, el se neagă pe sine însuși, se distruge pe sine însuși.” (Panayotis Nellas, Ființa vie divinizată).

Pentru a trăi centrați în Dumnezeu „trebuie să ne îndeplinim toate activitățile și ocupațiile ca și cum ar fi lucrări divine, pe care ni le‑a încredințat Dumnezeu și pe care le închinăm Lui.” (Sf. Teofan Zăvorâtul, op. cit.).

A pune centrul vieții noastre în Dumnezeu înseamnă a supune propria noastră voință, oarbă și rătăcită, voinței lui Dumnezeu, căci răul a intrat în lume prin voința omului. De aceea, „cel care nu supune lui Dumnezeu propria sa voință, se supune adversarului său” (Sf. Isaac Sirul, op. cit.).

Dacă se îndepărtează de Dumnezeu, duhul omenesc devine o unealtă a celui rău, care ne aruncă într‑un iad lăuntric fără ieșire: „Ceea ce se petrece cu peștele ieșit din apă se petrece cu inteligența atunci când ea a ieșit din amintirea de Dumnezeu.” (Sf. Isaac Sirul, op. cit.).

Credința în Dumnezeu însemnă a crede că oricare ar fi încercările prin care trecem nimic rău nu ni se poate întâmpla, căci Dumnezeu veghează asupra noastră și știe mai bine decât noi ceea ce est bun și folositor pentru mântuirea sufletelor noatre, sau care este scopul suprem al existenței noastre pământești: „Dacă crezi că Dumnezeu te păzește în pronia lui, pentru ce să te neliniștești și să te îngrijești de lucrurile trecătoare și de nevoile trupești? Dar dacă nu crezi că Dumnezeu te păzește în pronia lui și din această pricină ești preocupat în afara Lui de lucrurile care‑ți sunt de trebuință, ești cel mai nefericit dintre oameni. Căci atunci pentru ce trăiești? Sau pentru ce vei trăi? Pune‑ți întreaga grijă în Domnul și El te va hrăni. Nicio amenințare nu te va mai înspăimânta.” (Sf. Isaac Sirul, op. cit.).