Nicio mamă întreagă la minte nu dă naștere unui copil pentru a‑i lua viața după aceea. Nici animalele  sălbatice nu‑și omoară puii, ci îi îngrijesc și îi păzesc ca pe comoara lor cea mai de preț. Să fie oare Dumnezeu mai smintit decât oamenii și mai sângeros decât fiarele sălbatice pentru a‑și ucide propriii copii, făcuți după chipul și asemănarea Lui? Nu, Cel care a dat ființă și viață la tot ce există „nu este un Dumnezeu al celor morți, ci al celor vii” (Matei 22, 32). „Dumnezeu nu ne‑a făcut ca să murim, ci ca să trăim.” (Episcopul Kallistos Ware, Despre moarte și înviere). Moartea a intrat în lume prin păcatul lui Adam, care s‑a rupt de izvorul Vieții veșnice venind de la Dumnezeu: „Dumnezeu nu a făcut moartea. (…) Moartea a venit și nu încetează să vină și să devină tot mai întunecată, pentru că omul s‑a îndepărtat și se îndepărtează de Cel care este Viaţa.” (Olivier Clément, Întrebări asupra omului).

Încălcând voința Dumnezeului celor vii, Adam a căzut sub stăpînirea celui care „poate să piardă și sufletul și trupul în gheenă” (Matei 10, 28).

Hristos a venit în lume pentru a restabili  situația inițială a omului și pentru a ne face să regăsim calea către Dumnezeu și către viața veșnică. Fiindcă încălcând voința lui Dumnezeu pentru a face voința sa proprie, Adam a comis un act de sinucidere, dându‑și el însuși moartea. Mântuitorul nostru ne‑a arătat calea întru a șterge păcatul lui Adam și a învinge moartea: „pe Cruce, Hristos ne învață să renunțăm la voia noastră proprie pentru a face Voia Tatălui ceresc” (Mitropolitul Iosif, Hristos cel înviat – rodul neprețuit al Crucii, noul pom al vieții). A renuța la voința noastră proprie, care ne‑a lipsit de viața veșnică, nu înseamnă altceva decât a renunța la moarte.

Științele moderne, care nu cunosc decât omul muritor, consideră moartea ca fiind un fenomen natural, dar în realitate ea este o boală a sufletului, de care nu ne putem vindeca prin niciun leac pământesc, dat fiind că tot ce există în această lume este supus legii morții. 

Nu putem tăgădui această lege biologică ce ucide toate ființele vii, dar, fără a ține seama de argumentele științei, sufletul nostru, care poartă în el memoria nemuririi sale de dinainte de păcat, se răzvrătește împotriva acestei legi criminale și refuză să creadă că moartea este destinația finală și normală a vieții. „Mi se poate repeta la nesfârșit că moartea este un fenomen natural, o lege perfect evidentă: eul meu simte foarte bine că nu este așa și că moartea este împotriva naturii. (...) Este normal ca omul să dorească tot ce este natural. Dar nimeni nu năzuiește să moară, să dispară fără urmă, să se spulbere în neființă.” (Părintele Alexandre Schmemann, Voi toți, cei însetați).

Știm foarte bine ce nu dorește sufletul nostru – nenorocirile, suferința, tristețea, moartea –, pentru că acestea sunt lucruri pământești, pe care le întâlnim pretutindeni și în orice epocă în această lume. Dar ceea ce sufletul nostru dorește, așteaptă, nădăjduiește, sub numele de Înviere, Viață veșnică, Împărăția cerurilor nu putem cunoaște pe pământ, căci mintea omenească nu poate să conceapă „lucruri pe care ochiul nu le‑a văzut, urechea nu le‑a auzit și la inima omului nu s‑au suit, lucrurile pe care le‑a pregătit Dumnezeu pentru cei ce Îl  iubesc” (1 Cor. 2, 9).

Tot așa cum în această lume viața noastră omenească este bunul nostru cel mai de preț, în Împărăția cerurilor „ființa dumnezeiască va fi totul pentru noi și va ține locul la toate”, căci „pentru cei ce sunt demni de aceasta Dumnezeu devine loc, casă, veșmânt, hrană, băutură, lumină, bogăție, rang regesc și orice noțiune și denumire privitoare a ceea ce contribuie la viața desăvârșită” (Sf. Grigore de Nyssa, Despre suflet și înviere).

Dat fiind că Dumnezeu răspunde tuturor dorințelor omenești și ne împlineşte în mod desăvârșit toate năzuințele, „omul nu este cu adevărat om decât în Dumnezeu” (Olivier Clément, Izvoare), așa cum era la începutul Creației, înainte de căderea lui Adam.

Hristos s‑a născut în această lume pentru ca omul să poată  renaște, urmându‑i  calea, în Împărăția cerurilor: „învierea este refacerea naturii noastre în starea ei inițială”, zice Sf. Grigore de Nyssa (op. cit.).

Necredincioșii afirmă însă că Hristos nu a adus nicio schimbare esențială în lume, dat fiind că oamenii suferă și mor ca și înainte și că morții nu înviază niciodată. Cei care gândesc astfel au o viziune pământească și materialistă asupra lucrurilor, căci prin moartea și Învierea Sa Hristos, a cărui împărăție nu este din această lume (cf. Ioan 18, 36), „nu ne dăruiește ceea ce aparține vieții trecătoare, ci ceea ce este veșnic și netrecător, nepământesc și ceresc” (Mitroplitul Iosif, Fără cruce nu este înviere). Trebuie să urmăm calea lui Hristos în spațiul și timpul acestei lumi, dar calea Lui nu este din această lume, iar destinația ei se află și ea în afara timpului și a spațiului. Suferința și moartea continuă să existe în lume, dar Hrisos ne arată calea pentru a birui lumea (cf. Ioan 16, 33) și natura noastră muritoare. „Adevărat, adevărat vă spun, că dacă păzește cineva cuvântul meu, în veac nu va vedea moartea.” (Ioan 8, 51). „Cine mănâncă trupul meu și bea sângele meu, are viața veșnică; și eu îl voi învia în ziua de apoi.” (Ioan 6, 54).  Mâncând trupul și bând sângele lui Hristos, primim în noi Duhul Lui și Viața Sa, care sfințesc suferințele și încercările vieții noastre, pentru a le transforma într‑o cale către Înviere și către Tatăl ceresc. „Când tristețea și singurătatea ne stăpânesc, când toți ne‑au părăsit, să ne încredințăm sufletul în mâinile Părintelui ceresc, precum Hristos pe Cruce, și vom putea și noi să întrevedem Învierea încă din această viață.” (Mitropolitul Iosif, Din mormânt iertare a răsărit).

Dacă primim în noi Duhul lui Hristos, urmând calea Lui, mâncând trupul Lui și bând sângele Lui, întreaga noastră viață va fi transfigurată, fiind în același timp omenească și dumnezeiască, pământească și cerească, muritoare și veșnică. Patimile, moartea pe Cruce și Învierea lui Hristos nu sunt numai un eveniment istoric care a schimbat fața lumii, dar și o realitate vie și întodeauna prezentă în inima celor care cred în El. Acest Hristos lăuntric este adevărata noastră ființă și către El se îndreaptă rugăciunile inimii noastre.

(Sf. Issac Sirul, Cuvântări ascetice)