Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Române a Europei Occidentale si Meridionale
Revista de spiritualitate ortodoxa si informare - www.apostolia.eu
Știința, ca „anatomie” și „fiziologie” a lumii sensibile, și‑a extins tot mai mult proiectele de explorare în univers, în lumea înconjurătoare, în lucruri, în organisme, dar și în trupul omului. În explorarea fundalului în care ne mișcăm și trăim (spațiul și timpul), tehnologia și teoriile actuale oferă științelor un arsenal capabil de expediții până la granița lumii sensibile, îndrăznind să arunce o privire speculativă dincolo de limitele perimetrului ei, în abisul omenesc sau către originile și finalitatea universului. Dar în intenția ei de a elucida astfel de mistere, știința invadează câmpul teologiei și al metafizicii. Iar uneori tinde să acopere afirmațiile lor edificatoare, fiindcă golește spațiul vieții noastre de conținuturi edificatoare şi îl asediază cu descrieri tehnice care nu pot să indice un sens mai înalt existenţei noastră în lume.
DE LA MATEMATICĂ LA LUMEA EMPIRICĂ. UN POD MISTERIOS
Există multe formulări care pot cuprinde caracteristicile unei teorii științifice. Invocăm aici una simplă și ilustrativă, cu doar trei componente majore: (a) un set de date culese din realitate, (b) o structură matematică și (c) un fel de „pod” interpretativ, care leagă (a) și (b). Această formulare privind structura unei teorii științifice scoate la iveală cel puțin două aspecte. Pe de o parte, multe dezbateri în filosofia științei, cu precădere în filosofia matematicii și a fizicii, vizează acest „pod” interpretativ, adică felul în care se ajunge de la conceptele matematice la datele empirice.1 Pe de altă parte, având în atenție descrierile matematice care „înveșmântează” lumea empirică, analizele nu mai pot ocoli o altă întrebare, încă și mai dificilă: care este natura conceptelor matematice?
Cu destulă ușurință se poate vedea că elaborarea unui răspuns la această ultimă întrebare este foarte dificil, pentru că vizează, inevitabil, „sursa” matematicii, adică mintea omenească, „locul” unde se plămădesc noțiunile și conceptele acestui limbaj abstract. Astăzi este bine cunoscut faptul că orice întreprindere care are drept țintă analiza proceselor mentale și în special a conceptelor matematice, indiferent dacă are loc în perimetrul metafizicii sau al filosofiei minții ori dacă este abordată pe un tărâm reducționist, obiectivant, cum este cel al neuroștiințelor și al psihologiei cognitive (prin solicitarea unor dovezi imagistice ale activităților cerebrale), indiferent de abordare, deci, chestiunea deschide un câmp vast, plin de provocări și de întrebări dificile. Totuși, cu toate că natura limbajului științific generează în continuare polemici, efectele reprezentărilor științifice cu privire la lume și efectele utilizării tehnologiilor pe scară largă au stârnit multe opinii convergente.
Relativitatea Restrânsă sau Relativitatea Generală și rezultatele mecanicii cuantice au produs una dintre cele mai profunde revoluții în gândirea științifică a omenirii. Suficient e să pomenim aici consecințele pe care le‑au avut rezultatele în planul cosmologiei, în elaborarea unor noi modele de univers. Tehnologiile au făcut posibilă colectarea unor date care au contribuit la abandonarea ideii universului static, aducând în discuție expansiunea, în speță modelul cosmologic al Big Bang‑ului și modelul creației continue, propus de Fred Hoyle. Astăzi, modelul cosmologic al Big Bang‑ului se bucură de o largă recunoaștere și este predat în cadrul cursurilor de cosmologie din marile universități ale lumii ca model de lucru pentru explicarea multor aspecte privind structura și evoluția universului, și care concordă cu o serie de date observaționale.
UN TABLOU DESCRIPTIV FRAGMENTAT ȘI MAI MULTE PROVOCĂRI
Cu toate acestea, explorările cosmologiei nu s‑au încheiat. O serie întreagă de teme, care vizează un orizont mai larg decât lumea înconjurătoare, au rămas nerezolvate.
Pe de o parte, este inevitabilă constatarea că tabloul alcătuit din descrierile științifice ale lumii este fragmentat. Una dintre fisurile mari și adânci separă imaginea oferită de teoriile microcosmosului de cea a macrocosmosului. Mai precis, „relativitatea restrânsă” și mecanica cuantică au putut fi introduse în cadrul aceluiași model (Modelul Standard), oferind o descriere bună privind cea mai mare parte din constituenții lumii sensibile, prin intermediul particulelor elementare și al interacțiunilor electromagnetică, nucleară tare și nucleară slabă. Însă Relativitatea Generală, deși oferă o descriere bună pentru gravitație, care a trecut cu succes probele de verificare, nu se întâlnește în niciun fel cu Modelul Standard. Această întâlnire nu se întâmplă nici pe hârtie, prin calcul teoretic, nici în perimetrul laboratorului, pe cale experimentală.
De asemenea, în domeniul microcosmosului, numeroase rezultate au adus în atenție noi dezvăluiri privind constituenții ultimi ai materiei. Pe de o parte, epopeea începută cu secole în urmă privind existența atomilor a înaintat către constituenți de dimensiuni tot mai mici, iar descoperirile au fost neașteptate. Existența cuantelor de energie chiar în structura câmpului, acolo unde reprezentările clasice ne obișnuiseră cu o structură ondulatorie (chestiune propusă de Planck, în 1899), comportarea duală undă‑corpuscul a tuturor constituenților (generalizare operată de Louis de Broglie), dar și principiul de incertitudine al lui Heisenberg sunt câteva rezultate care au constituit și încă mai constituie motive de dezbatere în câmpul epistemologiei și al filosofiei științei. Pe de altă parte, Modelul Standard, care a dovedit cu succes că întreaga lumea sensibilă e alcătuită dintr‑o serie de particule elementare, a încurajat tot mai mult abordarea aceasta „disecatoare”, „anatomică” a lumii, după cum o formulează filosoful Ortega y Gasset. Atât de adâncă a ajuns „incizia” fizicii în materia lumii, încât se pregătește chiar „disecarea” spațiului‑timp. Forțând mecanica cuantică și teoria gravitației la coabitare, prin construcții matematice de înaltă complexitate, se obțin perspective cu totul noi asupra spațiului și timpului, neîntâlnite până acum. Urmărind să unifice cele două fragmente din tabloul lumii fizice, Modelul Standard și Teoria Gravitației, fizicienii au ajuns să exploreze, la scară tot mai mică, construcții ipotetice prin care spațiul și timpul sunt substanțializate. Fizica se apropie de o reprezentare „anatomică” a spațiului‑timp, ca și cum acesta ar fi alcătuit dintr‑o structură de bază, din unități elementare de spa-țiu‑timp, insignifiante coarde vibrante.
În fine, în planul observațiilor cosmologice s‑au petrecut alte evenimente. Date preluate de la distanțe din ce în ce mai mari i‑au forțat pe astrofizicieni să postuleze existența materiei întunecate (dark matter), pentru că teoria gravitației nu putea explica mișcarea mult prea rapidă a stelelor în galaxii. În 1998, datele observațiilor efectuate asupra supernovelor din clasa Ia i‑au constrâns din nou pe cosmologi să ia în calcul o altă ipoteză. Întrucât semnalele acestor aștri sugerau că universul este, de aproape 7 miliarde de ani, în expansiune accelerată, a fost postulată existența unei „surse” care „alimentează” mișcarea accelerată, şi anume energia întunecată (dark energy, cu variantele ei ipotetice, „phantom energy” și„quintessence”).
DECONSTRUCȚIA LUMII PRIN MODELE COSMOLOGICE ALEATORII
Călăuzită de toate aceste date și teorii, explorarea cosmologică s‑a extins și s‑a diversificat foarte mult. În prezent, sunt în lucru numeroase modele cosmologice care încearcă să cuprindă, într‑un singur contur, multitudinea de teorii și de date observa-ționale noi, în ideea de a realiza o singură descriere coerentă. Cine face o lectură sumară a acestor modele aflate în lucru va constata cu surprindere ce multe chipuri au primit universul și lumea în care trăim. În strădania temerară de a dezvălui „cartea de identitate a cosmosului”, în goana febrilă după descoperirea originii și a finalității lui, întreg arsenalul teoretic de care dispune matematica a fost scos la lucru. Multe concepte abstracte au fost introduse în joc, „croite” pentru condițiile impuse de problemele teoretice, concepte capabile să se strecoare cu succes prin labirintul complicat de date observaționale... Se vehiculează multe ipoteze privind procese aleatorii, ciclicități cosmice inimaginabil de extinse, până la miliarde de miliarde de ani, meta‑universuri de dimensiuni inexplorabile, multiversuri infinite numeric, scenarii inflaționare cu expansiuni fantastice, ultra‑accelerate, în unități infime de timp, imposibil de imaginat...
Prin toate acestea, universul imens în care trăim, cu ordinea și simetriile lui, fixate adânc în armătura principiilor fizice, ajunge să aibă un statut derizoriu. Lumea dezvăluită astăzi de telescoape, cu toate splendorile ei, nu mai sugerează niciun sens, întrucât e un simplu caz particular, o bulă de univers într‑un șir nesfârșit de producții cosmice continue, de o diversitate care depășește puterile imaginative ale minții omenești...
POTENȚIALUL EDIFICATOR AL LUMII
Este momentul să spunem de ce facem aceste mențiuni aici, în cadrul acestei rubrici. Într‑un excelent studiu privind impactul revoluției copernicane asupra culturii europene, Jacob Taubes afirmă că heliocentrismul, care la prima vedere nu este decât o teorie ce descrie dispunerea și mișcarea soarelui și a planetelor din sistemul solar, a avut un efect mult mai extins, a fost o mutație fundamentală în arhitectura cosmologică imprimată în reprezentările despre lume ale epocii respective. Heliocentrismul a dislocat maniera clasică de raportare a omului la lume. „Revoluția copernicană nu numai că a răsturnat o veche teorie astronomică, dar a și distrus așezarea omului în cosmos.”2 Ceea ce susține de fapt Taubes nu este faptul că teoria astronomică ar cauza o schimbare de atitudine a omului față de planul natural sau divin, ci mai degrabă faptul că aceste schimbări exprimă o atare modificare.3
Nu este locul aici pentru invocarea și analiza momentelor importante din istoria descoperirilor în câmpul cosmologiei, dar schimbările de paradigmă din ultimele decenii în privința reprezentărilor cu privire la universul în care trăim ar putea sugera mutații chiar mai profunde decât cele produse de revoluția copernicană.
Desigur, trebuie spus mai întâi că toate aceste ipoteze cosmologice merită diferite grade de încredere. În al doilea rând, este necesar să menționăm că toate aceste ipoteze cosmologice, ca și teoriile valide pe care se sprijină, fac o referire, directă sau indirectă, la spațiu și la timp, la constituienții materiei și la structura și evoluția universului, chestiuni ce cuprind, într‑un fel, și lumea în care trăim. De asemenea, este important că toate aceste rezultate aduc în discuție și aspecte mai profunde decât constituția și evoluția structurilor cosmice, şi anume unitatea lumii fizice și frumusețea descrierilor matematice, precum și compatibilitatea remarcabilă dintre teoriile matematice și realitate.
ESTETICA TEORIILOR ȘTIINȚIFICE ȘI ALIANȚA SECRETĂ DINTRE FRUMUSEȚE ȘI ADEVĂR
E de ajuns să pomenim aici faptul că, în legătura dintre estetică și descrierile științifice ale fenomenelor, testată în multe rânduri, s‑ar putea ascunde o alianță mai profundă, cea dintre frumusețe și adevăr. Pentru că, plecând de la situațiile concrete din fizică, în care cercetătorii au descoperit unele legi călăuziți doar de principii estetice, de convingerea că descrierile naturii trebuie să fie frumoase, se ajunge inevitabil la întrebarea dacă este rațio-nal să apelăm la estetică atunci când suntem în căutarea adevărului științific. Unii cercetători sunt convinși că răspunsul este afirmativ și au dovezi destule în sprijinul acestei chestiuni. Pentru alți autori, faptul că estetica (de regulă considerată că ţine de sfera subiectivității) contribuie la descoperirea legilor naturii (legate, cel mai adesea, de domeniul obiectivității) apropie știința de artă.4
Așadar, există voci care constată că toate descrierile științifice ale lumii sunt perfectibile. Teoriile despre univers evoluează continuu, pe măsură ce sunt colectate tot mai multe date observabile, astfel încât „ajustarea” lor nu se finalizează niciodată. Altfel spus, colecția teoriilor științifice nu pare să se îndrepte către „un rezultat determinat care să dea, la limită, o cunoaștere completă a Universului”5, pentru că, în multe privințe, o teorie științifică‑limită, invariabilă, către care să conveargă în general toate eforturile de cunoaștere, s‑ar putea să nu existe.6
DESCRIERILE EXPLICATIVE ALE ȘTIINȚELOR ȘI FOAMEA DE SENS
Situația speranțelor pe care ni le punem, în mod întemeiat sau nu, în descrierile științifice se luminează și mai mult dacă ținem seama de scopurile explorării lumii sensibile, așa cum sunt ele văzute dinăuntrul actului științific. Teoriile științifice au, de fapt, trei scopuri, cu toate că în unele situații nu este ușor de trasat distincția dintre ele: adecvarea experimentală, explicația (formală) și înțelegerea. Explicația vizează o înlănțuire logică, „o explicație care recurge la deducția logică a unui rezultat dintr‑o ipoteză sau dintr‑o lege care a fost acceptată”, în timp ce înțelegerea fenomenelor fizice implică „mecanisme și procese fizice reprezentabile pictural sau plastic”, care stau, deci, mai aproape de reperele experiențelor directe7, printr‑o „expresie” comprehensibilă. De exemplu, în privința mecanicii cuantice, teoria, cu aspectele ei contraintuitive, nu oferă elemente suficiente care să facă posibilă înțelegerea. „A oferi o înțelegere schemei explicative (formale) a mecanicii cuantice”, afirmă profesorul Cushing, „este un țel foarte dezirabil, urmărit îndeosebi de realiștii științifici (s.n., A.‑S. Mihalache), care sunt de părere că teoriile științifice reușite trebuie să ne ofere o viziune de încredere chiar și asupra entităților din microcosmos.”8 Totuși, chestiunea nu mulțumește, întrucât există o mișcare a minții omenești determinată de nevoia înțelegere a fenomenelor... „Se pare că a dori ceva în plus, dincolo de simpla explicație formală, face parte din natura umană...”9 Până la urmă, se poate spune că situația cercetătorului care caută să‑și domolească foamea existențială de sens cu răspunsurile științelor este corect receptată de știință, tot așa cum a fost receptată şi de filosofie. Husserl afirma, spre exemplu, în anii ’30, că „problemele pe care [știința] le exclude din principiu sunt tocmai problemele cele mai arzătoare în epoca noastră nefericită (pentru o omenire abandonată capriciilor destinului); sunt probleme ce vizează sensul ori lipsa de sens a întregii existențe umane”10. La fel se situa și Paul Ricoeur, în anii ’60, afirmând că dincolo de toate întrebările existenței „se ridică problema sensului și a nonsensului. (...); oamenilor le lipsește dreptatea, desigur, le lipsește cu siguranță dragostea, (...) dar și mai mult semnificația”11.
Din perspectivă teologică, toate acestea se pot înțelege în lumina unui plan mai înalt, planul spiritual al vieții. Și lumea și oamenii, „călători” prin ea, iubitori de frumos, însetați în ultimă instanță de adevăr și dornici, până la urmă, de nemurire sunt opera lui Dumnezeu. Mai mult decât atât, omul a fost creat după Chipul lui Dumnezeu, Hristos, care este Calea, Adevărul și Viața, care a făcut lumea ca o podoabă plină de frumusețe, pe care i‑a dăruit‑o omului pentru ca frumusețea ei să‑l îndrume spre căutarea Lui. De aceea teoriile științifice, cu toate strădaniile lor de cuprindere, ar putea fi văzute sub forma unor metafore care exprimă deopotrivă „dorința umană de a cunoaște universul”12 și „limitele raționalității științifice”, două situații care nu permit elucidarea tainei „ca realitate fundamentală a existenței”13.
Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale
Site-ul www.apostolia.eu este finanţat de GUVERNUL ROMÂNIEI - Departamentul pentru Românii de Pretutindeni
Conținutul acestui website nu reprezintă poziția oficială a Departamentului pentru Românii de Pretutindeni
Copyright @ 2008 - 2023 Apostolia. Toate drepturule rezervate
Publicatie implementata de GWP Team