Apare cu binecuvântarea Înaltpresfinţitului Părinte Mitropolit Iosif

Cauta in site
Adaugat la: 14 Decembrie 2020 Ora: 15:14

I-am văzut steaua în răsărit și am venit să ne închinăm Lui (Matei 1, 35)

Craii de la Răsărit ne conduc și pe noi, astăzi, la ieslea din Betleem, și de acolo la ieslea din lăuntrul nostru, unde Hristos dorește să fie primit să Se nască și să ne nască: în inimă curată! Ei ne încurajează să nu uităm că, oricât de îndepărtați am fi de Hristos, dacă Îl căutăm cu inima curată Îl vom găsi, pentru că El însuși ne călăuzește. […] Steaua luminează, căutând calea spre fiecare inimă care dorește să‑L primească pe Fiul ceresc, pe Mântuitorul

Mitropolitul Iosif, „Inima curată, ieslea în care Hristos vrea să se nască”

Orbit de lumina rece și impersonală a științelor materiei, omul timpurilor moderne nu mai poate să vadă steaua de la Betleem într‑un cer care, lipsit de prezența lui Dumnezeu, ne apare sub forma înspăimântătoare a unui hău infinit, unde miliarde de stele, miliarde de galaxii se învârtesc de miliarde de ani, precum o mașină cosmică monstruasă și absurdă, fără suflet, fără inteligență și fără niciun scop. Trăim într‑o lume care se învârte în același fel, într‑un același ciclu rotativ reînceput la infinit – nașterea, viața, moartea –, astfel încât nu mai există nicio dife-rență esențială între viața unui om și viața unei muște, amândouă fiind sortite neantului final. Căci lumea de astăzi și‑a pierdut reperele spirituale, care, la fel ca steaua din Betleem, călăuzeau pașii strămoșilor noștri și dădeau un sens dumnezeiesc și veșnic existenței lor de oameni muritori. De aceea, într‑o lume lipsită de lumina stelei sfinte şi cufundată în întuneric, într‑o lume care nu mai știe încotro se duce, „dezordinea și confuzia domnesc în toate domeniile și au atins un punct care depășește cu mult tot ce am putut vedea în epocile precedente; plecate din Occident, [dezordinea şi confuzia] amenință să invadeze lumea întreagă; știm bine că triumful lor nu poate fi decât aparent și trecător, dar la un asemenea nivel pare a fi semnul celei mai grave crize din toate crizele prin care a trecut omenirea în cursul ciclului ei actual” (René Guénon, Criza lumii moderne).   

Omul zilelor noastre are nevoie mai mult ca oricând de steaua din Betleem, care să‑i arate calea către Adevărul și Viața întrupate în Hristos, fără de care existența omenească nu este decât minciună și iluzie, căci o viață care duce în mod inevitabil la moarte nu poate fi adevărata viață. „Viața fără Hristos, moartea fără Hristos, adevărul fără Hristos, soarele fără Hristos, universul întreg fără el – totul nu este decât un oribil nonsens, un chin al lui Sisif, iadul!”, zice Sf. Iustin Popovici în Omul și Dumnezeul‑Om

Un univers fără Dumnezeu este un univers fără om, orb, surd, irațional, care nu ține seama de sufletul omenesc, de dorințele, speranțele, suferințele lui, și nu răspunde întrebărilor omului. „Într‑un univers dintr‑o dată lipsit de iluzii și de lumină, omul se simte un străin. Acest exil este fără scăpare, fiind lipsit de amintirea unei patrii pierdute și de speranța unui pământ făgăduit. Această ruptură între om și viața lui, între actor și decor, este cu exactitate sentimentul absudității. […] Absurdul se naște din această confruntare între apelul omenesc și tăcerea irațională a lumii.” (Albert Camus, Mitul lui Sisif). 

Prin Nașterea lui Hristos pe pământ, Dumnezeu răspunde la chemarea omenirii deznădăjduite. Universul ia în același timp chip omenesc și dumnezeisc, ca și persoana lui Hristos, iar omul își regăsește adevărata ființă și locul său central în sânul Creației. „Taina cea mare a omenirii este nașterea lui Dumnezeu ca om, iar taina cea mare a dumnezeirii este nașterea omului în Dumnezeu. Prin Hristos, Dumnezeu devine chip și omul, la rândul său, își descoperă propriul chip.” (Mitropolitul Iosif, Cu noi este Dumnezeu).

Nașterea lui Hristos este în același timp omenească, înscrisă în timpul și în spațiul acestei lumi, și dumnezeiască, veșnică, întotdeauna prezentă, întotdeauna vie, pe care fiecare dintre noi este chemat să o vadă ca pe un eveniment real în propria‑i existență, „pentru că Hristos Însuși Se naște în noi” (Mitropolitul Iosif, Anul plăcut Domnului). 

Astfel, Nașterea Fiului lui Dumnezeu este întotdeauna nouă, pentru fiecare din noi, și reînnoiește omul care o primește în inima lui. Căci „noi ne naștem ca să murim”, dar „Iisus se naște pentru a trăi o viață neumbrită, nelimitată, și pentru a comunica această viață” (Olivier Clément, Izvoare. Misticii creștini din primele timpuri).

Nașterea Copilului Iisus asociază doi termeni în aparență opuși și incompatibili: ființa firavă, slabă, a unui prunc, și atotputernicia lui Dumnezeu, contopite în una și acceași făptură omenească. „Dumnezeu‑Cuvântul, izvorât din Dumnezeu, S‑a restrâns în mod inexprimabil, a coborât din înălțimi până la extremitatea omenească, Şi‑a luat asupra Lui aceeași sărăcie ca a noastră; astfel, realitățile inferioare le‑a făcut superioare sau, mai curând, le‑a îngemănat pe amândouă, arătând în acest fel că smerenia este calea care duce la realitățile superioare, oferindu‑Se pe Sine însuși ca exemplu oamenilor și sfinților îngeri.”(Sf. Grigorie Palamas, Omilie despre Nașterea Domnului).

Pruncul Iisus adeverește și întrupează cuvântul sfântului apostol Pavel, care zice: „când sunt slab, atunci sunt tare” (2 Cor. 12, 10). 

Steaua care lumineză calea celor trei magi este semnul care vestește că Nașterea lui Hristos a restabilit legătura și pacea între cer și pământ, între om și Dumnezeu, ștergând nenorocirile pricinuite de păcatul lui Adam. „Dumnezeu, care era mânios pe neamul omenesc și îl sortise unui cumplit blestem, a venit în carne pentru a dărui oamenilor Pacea Sa și spre a‑i împăca cu Tatăl Preaînalt. Căci, iată, este spus, El nu a fost născut pentru noi, îngerii, […] ci pentru voi, oamenii, ceea ce înseamnă că prin voi și pentru voi un Mântuitor s‑a născut, Domnul Hristos, în cetatea lui David.” (Sf. Grigorie Palamas, op. cit.).

Nașterea lui Hristos, pe care o sărbătorim în fiecare an, trebuie să fie trăită de fiecare dintre noi ca o nouă naștere, ca să „devenim în El și cu El, Pruncul din ieslea Betleemului, prunci și fii ai Celui Preaînalt, devenit El Însuși Fiu al Omului celui de jos” (Mitropolitul Iosif, Nașterea lui Hristos – împăcarea noastră cu Dumnezeu). 

Oricare ar fi drumul pe care fiecare din noi îl are în viață, trebuie să urmăm cu toții una și acceași cale lăuntrică, cea pe care ne‑o arată steaua de la Betleem, care duce la ieslea Pruncului Iisus, a cărui Naștere printre oamenii muritori a biruit moartea și ne‑a deschis calea spre viața veșnică. Știm bine „că suntem cu toții călători și trecători prin această viață [...]; însă noi avem nădejde că pe acest drum nu suntem singuri, că ni s‑a alăturat pentru totdeauna Cel pe care astăzi Îl prăznuim ca Prunc născut în iesle și care a luat calea noastră pentru ca și noi să o putem lua pe a Lui, calea cerească” (Mitropolitul Iosif, ibid.).

Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Site-ul www.apostolia.eu este finanţat de GUVERNUL ROMÂNIEI - Departamentul pentru Românii de Pretutindeni

Conținutul acestui website nu reprezintă poziția oficială a Departamentului pentru Românii de Pretutindeni

Departamentul pentru rom창nii de pretutindeni