Sfântul Isaac Sirul ne poartă să înțe-legem că smerenia, pacea și nădejdea formează o unitate inseparabilă, care constituie adevărata cunoaștere. Într‑adevăr, nu putem cunoaște nimic dacă nu avem smerenie, căci omul mândru nu se vede decât pe sine însuși și nu poate cunoaște decât iluziile pe care și le face asupra valorii sale personale. Această credință amăgitoare în propria sa impor-tanță se va spulbera mai devreme sau mai târziu, dezvăluindu‑i slăbiciunea, neștiința și neputința. „De mândrie bolește cine se ține departe de Dumnezeu și își atribuie izbânzile puterii proprii. Așa cum cine urcă pe o pânză de păianjen cade și ajunge jos, tot așa cade şi cel ce se încrede în puterea proprie.” (Sf. Evagrie Ponticul, În luptă cu gândurile).

Omul trufaș nu‑și află niciodată pacea, căci trebuie să‑și protejeze fără încetare falsa imagine de sine, care‑l împiedică să‑și cunoască adevărata natură. Mândria este un obstacol în cunoașterea lui Dumnezeu, dat fiind că omul își atribuie puterea și calitățile unei ființe divine. Omul mândru, care crede în el însuși și nu în Dumnezeu, care nu ascultă decât de propria sa voință, nu mai are nicio nădejde de a‑și afla mântuirea, pentru că mândria duce în cele din urmă la deznădejde. Numai smerenia, care își pune credința în Dumnezeu și nu în propria noastră persoană, poate să ne aducă pacea și nădejdea, așa cum ne face să înțelegem cuvântul lui Hristos: „Luați jugul meu asupra voastră și învățați de la mine, căci eu sunt blând și smerit cu inima, și veți găsi odihnă pentru sufletele voastre.” (Matei 11, 29).

Adevărata credință înseamnă a supune voinței lui Dumnezeu toate grijile, necazurile și durerile noastre, cu o smerenie totală și o nădejde infinită: „Nicio altă virtute nu poate înțelege voința divină mai mult decât smerenia, renunțarea la orice gând și la orice voință proprie. […] Nădejdea însăși se naște din credința desăvârșită: nu ne mai  facem grijă de propria noastră viață și nici de moarte, Îi încredințăm lui Dumnezeu orice grijă.” (Sf. Petru Damaschin, Filocalia).

Cu cât ne îndepărtăm mai mult de Dumnezeu, cu atât sufletul nostru se tulbură și îngrijorarea sporește, căci pacea lăuntrică nu poate veni din lume – plină de agitație, de griji,  de obstacole, de complicații –, nici de la omul de carne – făptură slabă, firavă, amenințată de primejdii nenumărate și fără apărare în fața morții. Astfel încât orice ființă umană, cunoscându‑și natura pieritoare și neputința – iar prin asta smerenia este un mod de cunoaștere –, ar trebui să‑I adreseze lui Dumnezeu această rugăciune:

(Ps. 25, 16‑18)

Căci păcatul este cauza tuturor nenorocirilor omului și a morții înseși, căci păcatul îl îndepărtează pe om de viața veșnică ce vine de la Dumnezeu și‑l leagă de viața muritoare, care vine din această lume. De aceea cuviosul Paisie Aghioritul consideră că „cel mai mare dușman al sufletului nostru, mai mare chiar decât diavolul, este duhul lumesc”. Cu cât oamenii „se îndepărtează mai mult de Dumnezeu, este firesc să nu afle nicăieri odihna. De aceea umblă neliniștiți chiar și împrejurul lunii [...], pentru că în toată plantea noastră nu încape multa lor neliniște.” (Paisie Aghioritul, Cuvinte, 1).

În vremurile din urmă neliniștea a atins proporțiile unei terori planetare, cauzată de virulența și de propagarea rapidă a unei epidemii mondiale, care îi amintește omului trufaș al erei științifice și tehnice că propriile‑i forțe sunt și vor fi întodeaună insuficiente pentru a se apăra de  nenorociri și de moarte; cu sau fără epidemie, mai devreme sau mai târziu moartea se va abate asupra fiecăruia dintre noi și asupra întregii omeniri. Nicio mască, niciun dezinfectant, niciun vaccin, niciun leac omenesc nu ne pot feri de boala mortală a desprinderii de izvorul de viață ce vine de la Dumnezeu, căci „duhul lumesc este boală”. „Oamenii și‑au băgat înlăuntrul lor lumea și L‑au alungat de acolo pe Hristos”, iar o dată cu Hristos au alungat pacea, pe care numai Dumnezeu ne‑o poate da. „Când vedem un om cu o neliniște mare, cu mâhnire și supărare, deși le are pe toate şi nu‑i lipsește nimic, trebuie să știm că îi lipsește Dumnezeu.” (Paisie Aghioritul, op. cit.).

Tulburarea, îngrijorarea, teama nu vin niciodată de la Dumnezeu, ci de la vrăjmașul omului, care, atunci când ne slăbește credința, ne aruncă în iadul lăuntric al depresiei nervoase și al deznădejdii. „Depresia este o cumplită cameră de tortură a sufletelor, o durere nespusă și o pedeapsă mai amară decât orice pedeapsă. Pentru că ea imită un vierme veninos care atacă nu numai trupul, ci însuși sufletul, o molie care roade nu numai oasele, ci și gândirea, un călău perpetuu care nu sfâșie doar coastele, ci vatămă și puterea sufletului, o noapte necontenită și un întuneric neluminos, o furtună și o vijelie, un incendiu nevăzut, care arde mai năpraznic decât orice flacără, un război fără armistițiu, o boală care umbrește pentru mulți cele văzute; fiindcă pentru cei aflați într‑o asemena dispoziție soarele și natura transparentă a aerului par a se tulbura și imită în miezul zilei o noapte adâncă.” (Sf. Ioan Gură de Aur, Scrisori din exil).

Depresia și frământările lăuntrice sunt semnul că ne‑am îndepărtat de Dumnezeu și că ne aflăm sub influența celui care „poate să piardă și sufletul și trupul în gheena” (Matei 11, 28). De aceea părintele Paisie Aghioritul ne avertizează: „Pentru nimic în lume să nu aveți neliniște. Neliniștea este a diavolului.” (op. cit.).

Credința în Dumnezeu înseamnă a ne păstra pacea lăuntrică în orice împrejurare, așteptând cu răbdare și încredere absolută nu ajutorul oamenilor, ci ajutorul lui Dumnezeu:

(Ps. 27, 1)

Încrederea, pacea și nădejdea pe care ni le dă Hristos nu le vom afla nicăieri în lume. Oricare ar fi poverile care ne apasă și încercările dureroase prin care trecem, Mântuitorul nostru ne spune: „să nu vi se tulbure inima, nici să nu se înspăimânte” (Ioan 14, 27); „în lume veți avea necazuri, dar îndrăzniți, eu am biruit lumea” (Ioan 16, 33). Și mai ales „nu te teme, crede numai” (Marcu 5, 36).