Toată existența noastră în această lume este alcătuită dintr‑o înșiruire de evenimente și de fenomene pe care le putem explica prin diverse cauze naturale, istorice, socio‑economice, biologice, fizice etc. Dar nicio astfel de cauză, provenind din lumea exterioară și putând fi cunoscută pe cale rațională, științifică, nu răspunde la fundamentalul „pentru ce?” al omului, doritor să cunoască sensul existenței, explicația suferinței și a morții, care se abat asupra tuturor ființelor vii, fără desosebire și aparent fără nicio logică: „Problema suferinței și a morții este problema centrală a vieții, care sintetizează (...) toată tragedia ființei omenești. Sensul și valoarea vieții depind în întregime de soluționarea ei (…). Chiar și cunoașterea omenească cea mai puțin evoluată poate constata acest fapt evident, şi anume că suferința există pretutindeni, că întregul univers este cufundat în suferință; suferința a devenit o necesitate fatală a acestei lumi tridimensionale.” (Mitropolitul Artemie Radosalvievici, Sensul și taina suferinței în teologia ortodoxă).

De la omul cavernelor până la civilizația științifică a vremurilor moderne,  ființa omenească nu a avut decât o singură preocupare, un singur scop pe pământ: să lupte prin toate mijloacele împotriva suferinței și a cauzelor materiale ale morții. Dar în fața puterii nemărginite a suferinței și a morții  această luptă apare tot atât de zadarnică și fără nădejde ca și eforturile unui om de a‑și salva casa în flăcări cu ajutorul unei stropitori: „Ce este viața omenească dacă nu o tentativă permanentă și zbuciumată de a scăpa de moarte, și în cele din urmă o înfrângere în fața morții?” (Mitropolitul Artemie Radosalvievici, op. cit.).

În lupta sa milenară împotriva suferinței și a nenorocirilor pământești, omul este și va fi veșnic un învins, iar înfrângerea lui e cu atât mai dureroasă cu cât este condamnat să sufere și să moară fără să știe pentru ce. Fiindcă explicația reală a suferinței și a morții, ca și a oricărui alt eveniment al existenței pământești, nu stă în cauzele vizibile și materiale, care pot fi înțelese de mintea omenească, ci într‑o perspectivă duhovnicească și divină, singurul mod de a da un sens și valoare existenței omenești. De aceea „omul societăților tradiționale nu acorda evenimentelor istorice o valoare în sine, nu le considera, cu alte cuvinte, ca fiind o categorie specifică a existenței sale” şi atribuia „evenimentelor istorice o semnificație metafizică, singura care îi aducea alinare şi îi oferea o explicație coerentă, încadrându‑se într‑un sistem bine organizat, în care Cosmosul și existența omenască îşi aveau fiecare rațiunea de a fi.” (Mircea Eliade, Mitul eternei reîntoarceri).

Acest sistem unic, care înglobează toate lucrurile, dând sens și valoare la tot ce există,  este   sistemul religions. „Religia este soluția exemplară a oricărei crize existențiale”, zice tot Eliade, în Mituri, visuri și mistere. 

Pentru omul fără Dumnezeu, existența pământească este singura realitate posibilă, în timp ce pentru omul religios „dimensiunea divină este realitatea prin excelență” (Mircea Eliade, Sacrul și profanul). 

Pentru creștini, realitatea este credința în Iisus Hristos, căci Hristos este „calea, adevărul și viața” (Ioan 14, 6), și nu există nicio altă cale, niciun alt adevăr și nicio altă viață în afara lui.

Tot ce ni se întâmplă în existența pământească trebuie înțeles și trăit în lumina învățăturii lui Hristos și a exemplului său personal, dat fiind că „Hristos, Dumnezeul‑om, este singura soluție sigură și deplină a tuturor problemelor eterne ale existenței: problema lumii, a omului, a binelui și răului, a morții și a suferinței. Fără el, toate aceste probleme rămân pe vecie niște mistere, pecetluite cu șapte peceți, pe care nimeni nu le poate rupe.” (Mitropolitul Artemie Radosalvievici, op. cit.). 

Fără adevărul lui Hristos, toată știința și toată inteligența omului nu sunt decât necunoaștere, iluzie și minciună: „Ceea ce i se întâmplă peștelui care iese din apă i s‑a întâmplat inteligenței când a ieșit din aducerea aminte a lui Dumnezeu și s‑a împrăştiat în aducerea aminte a lumii.” (Sf. Isaac Sirul, op. cit.). „Nu te încrede în propria ta putere, pentru a nu cădea pradă slăbiciunilor naturii. Abia atunci căderea îți va arăta slăbiciunea. Nu te încrede în cunoașterea ta, pentru ca vrăjmașul să nu afle prilejul de a te prinde în capcana sa.” (Ibid.)

Toate eforturile omului de a învinge prin propriile‑i puteri suferința și moartea nu pot produce decât leacuri parțiale și temporare, tot atât de limitate și de imperfecte ca ființa omenească. Astfel încât lupta fără nădejde a omului împotriva suferinței și a nenorocirilor existenței pământești seamănă cu muncile lui Sisif: suferințele și nenorocirile se reînoiesc la nesfârșit, sub o infinitate de forme, individuale sau colective. 

În momentul când scriu aceste rânduri (martie 2020), un grăunte de viață microscopic, numit coronavirus, răspândește teroarea pe toată întinderea planetei, amintindu‑i omului neputința și slăbiciunea, dar și virusul ucigător al păcatului, pe care îl poartă în sânge toți oamenii născuți pe pământ: „Noi toți, primind de la Adam natura omenească, am primit stricăciunea păcatului. Noi toți, care ne tragem din el, am suferit de ceea ce și el a suferit. Acest fapt arată că ereditatea păcatului este comună. Deci suferința și mortalitatea sunt și ele aidoma. Păcatul este cauza morții, a bolii și a suferinței.” (Mitropolitul Artemie Radosalvievici, op. cit.).

Omul fără Dumnezeu va găsi întotdeauna cauze pământești – o catastrofă naturală, un război, un virus – pentru a explica nenorocirile care îl lovesc, dar pentru omul credincios suferințele în această lume, moartea însăși, nu au decât o singură cauză: păcatul. Astfel încât nenorocirile și suferința nu mai apar ca fiind fără sens, nedrepte și de neînțeles, ci se înscriu într‑un sistem coerent, de natură spirituală, care ne ajută să suportăm și să înfruntăm cu curaj încercările pământești, știind că vin de la Dumnezeu și că „omul nu este niciodată pedepsit în afara orânduirii dumnezeiești” (Sf. Isaac Sirul, op. cit.).

Cunoașterea rațională și științifică, fundamentată pe inteligența mărginită și imperfectă a omului muritor, nu poate aduce niciun răspuns la întrebările esențiale privind suferința, moartea și sensul vieții. Singurul mod de a elucida enigma omului și a vieții este credința în Dumnezeu. De aceea, „când ajungem aproape de credință, nu mai avem nevoie de cunoaștere”, zice tot Sf. Isaac Sirul.

Căci nu omul muritor, ci „Dumnezeul‑om este Mântuitorul nostru. Prin jertfa sa pe cruce Domnul a sfințit suferințele omenești (...). Pentru ucenicii lui Hristos cel răstignit și înviat suferințele și moartea nu sunt decât o poartă prin care intrăm în împărăția veșnică, unde ne așteaptă «lucruri pe care ochiul nu le‑a văzut, urechea nu le‑a auzit și la inima omului nu s‑au suit» (1 Cor. 2, 9).” (Mitropolitul Artemie Radosalvievici, op. cit.).