Apare cu binecuvântarea Înaltpresfinţitului Părinte Mitropolit Iosif

Cauta in site
Adaugat la: 14 Martie 2020 Ora: 15:14

Oricine trăiește și crede în Mine nu va muri niciodată (Ioan 11, 26)

Înlăuntrul meu stăpânea gândul că dacă eu mor, adică mă întorc întru Nimic, înseamnă că toți ceilalți mor și, prin urmare, că toate sunt deșertăciune sau, altfel spus, că viața nu ni s‑a dat. Răspunsul la această problemă era pentru mine mai însemnat decât toate evenimentele mondiale, căci, împreună cu moartea mea, în mine moare întreaga lume, ba mai mult: Însuși Făcătorul lumii moare în mine. Dacă eu mă duc întru Nimic, înseamnă că totul este Nimic, că moartea mea este sfârșitul îndeobște al întregii existențe.

Sf. Sofronie, Taina vieții creștine

Istorisind parcursul străbătut în tinerețe pentru a‑și regăsi credința, sfântul Sofronie pune în lumină problema fundamentală a existenței omenești: „Veșnic este oare omul, sau noi toți ne întoarcem iarăși în întunericul neființei?” (Sf. Sofronie, op. cit.).

Dacă îl excludem pe Dumnezeu din viața noastră, așa cum o face mentalitatea materialistă a lumii moderne, omul muritor, făcut din carne și sânge, nu e mai important în fața infinitului cosmic decât o furnică sau o bacterie. „Dacă‑mi arunc privirea înaintea mea, ce spațiu infinit unde nu exist! Dacă privesc îndărătul meu, ce înșiruire înspăimântătoare în care eu nu sunt! Şi cât de mic este locul pe care‑l ocup în abisul imens al timpului! Nu sunt nimic; un atât de mic interval nu mă poate deosebi de neant.” (Bossuet, Predică despre moarte).    

În amintirile sale din tinerețe, sfântul Sofronie îşi descrie sentimentul permanent de neliniște și de spaimă în fața puterii necuprinse a morții, care îi apărea ca fiind singura realitate absolută și veșnică printre lucrurile pieritoare ale acestei lumi: „Pomenirea morții, crescând neîncetat, a atins o astfel de putere încât întreaga lume o vedeam ca peu un miraj, ca pe un vis, ca pe o oarecare stranie viziune; nu simțeam sub picioarele mele pământ tare, mergeam deasupra unei prăpăstii; sub mine se afla un groaznic hău negru, fără fund.” (Sf. Sofronie, op. cit.). 

Omul redus la singura lui dimensiune pământească, neînsemnat ca o insectă, pieritor ca un vis, îngrozit și deznădăjduit ca un condamnat la moarte, nu este omul real, așa cum l‑a făcut Dumnezeu atunci când a spus: „Să facem om după chipul nostru, după asemănarea noastră.” (Facerea 1, 26). 

Credința sfântului Sofronie este întemeiată pe certitudinea că omul făcut de Dumnezeu nu poate muri, nu poate să dispară, nu poate să nu fie, căci este o persoană de aceeași natură cu Persoana lui Dumnezeu. „Eu Sunt Cel Ce Sunt a devenit pentru mine caracterul meu personal. Aceste cuvinte ale Scripturii le‑am înțeles ca descoperirea absolutului Personal. Eu Sunt Cel Ce Sunt, adică deplinătatea Ființei se cuprinde în Persoană; dincolo de acest principiu nimic nu există. Ființa înțeleasă ca esență și Persoana sunt identice. Această identitate între Ființa Absolută și Persoana Absolută m‑a dus curând la conștiința că dacă noi, oamenii, suntem după chipul lui Dumnezeu, atunci și noi suntem persoane.” (Sf. Sofronie, op. cit.).

Când omul se desprinde de Dumnezeu prin păcat se desparte în același timp şi de ființa lui reală. Omul nu mai este o persoană, ci un neant sub înfățișare umană, care nu poate afla niciunde și în niciun fel ființa și viața pe care numai Dumnezeu ni le poate da. „Noi, făptura, suntem chemați dintru neființă întru ființă prin voia Celui dintru început. În afara Acestuia, care este dintru început, nu există nicio altă ființă reală; iar a zidi una dintru nimic, noi înșine nu putem. (…) Putem doar să ne includem în această Ființare, dar nicidecum a zidi ceva nou.” (St. Sofronie, op. cit.).

Tot ce poate făuri, inventa, cunoaște, dobândi, poseda omul muritor este tot atât de pieritor ca și el: „Am văzut tot ce se face sub soare; și iată că totul este deșertăciune și goană după vânt.” (Ecleziastul 1, 14). Ființele pe care le îndrăgim vor muri și ele într‑o zi sau alta, astfel încât viața în această lume nu este decât amăgire și minciună, iar moartea rămâne singurul adevăr real și veșnic al unei existențe fără Dumnezeu. Aceasta este concluzia la care ajunge L. N. Tolstoi în scrierea sa autobigrafică intitulată Mărturisire, care descrie îndoielile și frământările dureroase ale sufletului său înainte de a‑și regăsi credința. „Familia…, îmi spuneam, dar familia înseamnă soția și copiii mei, iar ei sunt făpturi omenești. Ei se află deci în aceleași condiții ca și mine: vor trebui să trăiască în minciună sau să vadă în față cruda realitate. La ce servește viața lor? La ce‑mi servește să‑i iubesc, să‑i apăr și să veghez asupra lor? Ca să ajungă la aceeași deznădejde ca a mea sau să devină niște imbecili? Dacă‑i iubesc nu le pot ascunde adevărul. Iar adevărul este moartea.”              

Ca și sfântul Sofronie, care notează în amintirile lui că „tot ce nu rămâne în veci își pierdea orice valoare în ochii mei”, Tolstoi resimte în mod dureros lipsa de conținut și de sens a unei existențe sortite morții și își pune întrebarea, fundamentală pentru orice ființă umană: „Care este înţelesul care nu poate fi distrus de moarte?”. Și dă singurul răspuns posibil la această întrebare: „Unirea cu Dumnezeu cel infinit, împărăția raiului.”.

După o lungă perioadă de căutări, de îndoieli și frământări, Tolstoi a sfârșit prin a înțelege că „numai credința poate să ne dea sensul și posibilitatea vieții”: „Credința era forța vieții. (…) A‑l cunoaște pe Dumnezeu și a trăi era același lucru. Dumnezeu era viața.”.

Din acel moment, mărturisește Tolstoi, „totul s‑a luminat în mine și în jurul meu cu o claritate nemaivăzută, iar această lumină nu m‑a mai părăsit niciodată.”.     

Singurul lucru care poate da un sens și o valoare făpturii omenești este Duhul lui Dumnezeu, care sălășluiește în om și constituie adevărata lui ființă, adevărata lui viață. „Nu știți că trupul vostru este Templul Duhului Sfânt, care locuiește în voi, și pe care l‑ați primit de la Dumnezeu? Și că voi nu sunteți ai voștri?” (1 Cor. 6, 19).

Singura Ființă care există prin Ea însăși este Dumnezeu, care dă ființă și viață tuturor făpturilor vii:

„Întreabă dobitoacele și te vor învăța, 
păsările cerului și îți vor spune;                                    
vorbește pământului și te va învăța, 
peștii mării îți vor povesti. 
Cine nu vede în toate acestea 
dovada că mâna lui Dumnezeu a făcut 
asemenea lucruri?
El ține în mână sufletul a tot ce trăiește,
suflarea oricărui trup omenesc.” (Iov 7, 10). 

A‑l exclude pe Dumnezeu din viața noastră, așa cum fac mulți din contemporanii noștri, înseamnă a exclude sensul existenței noastre pământești și viața însăși, căci fără Dumnezeu toate căile acestei lumi duc la neant și la moarte: „Privește orice lucru în această lume ca pe o umbră inconsistentă și nu‑ți lega inima de nimic; nu privi nimic ca fiind important și nu‑ți pune nădejdea în nimic. Unește‑te cu Unicul nepieritor, nevăzut, plin de înțelepciune, Dumnezeu. «Pentru că noi nu ne uităm la lucrurile care se văd, ci la cele ce nu se văd; căci lucrurile care se văd sunt trecătoare, pe când cele ce nu se văd sunt veșnice.» (2 Cor. 4, 18).” (Sf. Ioan din Cronstadt, Viața mea întru Hristos)

Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Site-ul www.apostolia.eu este finanţat de GUVERNUL ROMÂNIEI - Departamentul pentru Românii de Pretutindeni

Conținutul acestui website nu reprezintă poziția oficială a Departamentului pentru Românii de Pretutindeni

Departamentul pentru rom창nii de pretutindeni