În majoritatea lor, metodele medicinei moderne şi ale geneticii, ca manifestare a dorinței de prelungire a vieţii, susțin curentul neomarxist intitulat Human+ sau Transumanism. Acest nou curent ideologic anunță o alta formă de umanitate. James Watson si Francisc Crick, cei care au descoperit ADN‑ul, au spus că oamenii care se vor naște și nu vor corespunde criteriilor umanității pe care o vor decide nu vor avea dreptul să trăiască. Or aceste criterii sunt criterii somatice și psihologice care fac ca, în mod natural, o dată cu îmbătrânirea, să ne pierdem memoria, gândirea clară, deci nu mai suntem oameni; prin urmare se vor generaliza eutanasia activă și cea pasivă (în Franța numită sedare profundă și ireversibilă). Transumaniștii acceptă pe de o parte ideea de a suprima oamenii bătrâni, iar pe de alta vor să prelungească durata vieții pentru cei aleși. Desigur, trebuie amintite aici și posibilitățile noi pe care le‑au adus cercetătorii genomului, de pildă Emanuelle Charpentier, care spune că „suntem capabili astăzi ca dintr‑un lung tren genetic să extragem un vagon și să punem altul în loc”. Ea descoperă această tehnică a unor foarfece genetice, care este minunată în plan terapeutic, dar, atenție, această tehnică nu este încadrată din punct de vedere juridic, astfel încât mâine poate deveni o modalitate de a transforma omul: odată această modificare făcută, ea devine definitivă, ireversibilă, şi se va transmite urmaşilor. Progresele medicinei și ale științei merg din ce în ce mai repede, încet‑încet schimbăm paradigma, mergem spre o medicină predictivă, o medicină care va permite eliminarea embrionilor neconformi, care va permite modificarea omului, ne îndreptăm spre o medicină care se atinge de genomul uman. Este o certitudine¹, Transumanismul a reușit să se dezvolte atât din cauza unei insuficiente reflecții de natură bioetică, cât şi din cauza incapacității guvernelor de a pune o limită în ceea ce privește experimentarea.

Tot ce a fost descris mai sus naște pe bună dreptate multe semne de întrebare, multă nesiguranță și nedumerire. Tehnica, pe care am inventat‑o ca să ne facă viaţa mai ușoară, ne va scăpa de sub control, sau poate chiar controlul asupra tehnicii, înlesnirea atâtor lucruri, comoditatea, vor fi făcut să avem astăzi un alt tip de om. Putem spune că, psihologic, suntem diferiți de generațiile anterioare, dar ne întrebăm, cu privire la această creștere exponențială şi referitor la nivelul tehnicii care înrobește astăzi copiii și tinerii: cum vor arăta oare generațiile următoare? Se vor mai preocupa ele de ce este esențial și profund în om? Vor mai pregusta ele din cunoașterea ființei veșnice, cunoscându‑se pe ei înșiși ca ființe nemuritoare? Greu de spus… Cu siguranță, va fi greu ca cei care ne vor urma să mai poate scăpa de avalanșa acestui progres care nu‑l mai lasă pe om să cunoască adevărul revelat și libertatea spiritului. Tot ce este cunoscut trebuie să fie palpabil. Partea de necunoscut, numită de filosofii antici „transcendentul”, acum este interferată de ceea ce se numește progres tehnic, biotehologie, nanotehnologie. Dacă până acum tehnica ajuta întru cele din afară ale omului, creând condiții de viață fără de care nu se mai poate trăi, ajungem în punctul terminus în care tehnica invadează omul atât în interiorul organic, cât și la nivel psihologic.

Iată un text reprezentativ care se referă altfel la atitudinea bioetică, mai bine zis bioteologică: „De va strica cineva templul lui Dumnezeu, îl va strica Dumnezeu pe el, pentru că Sfânt este templul lui Dumnezeu, care sunteți voi.”².

 Și un alt text potrivit, rostit de Domnul Hristos: „Cine, dacă ar vrea, ar putea să‑și adauge la statura sa un cot!”³.

Ce îi lipsește celui care nu mai vrea să moară? De ce îi pare atât de rău că pleacă? Nu ştie unde merge? De câtă autonomie avem nevoie ca să determinăm totul?! Shakespeare spunea că „râzând de propriile greșeli îți poți lungi viața”. Acum am ajuns la momentul în care îți vine să râzi când vezi că unii chiar vor să facă acest lucru. 

Spunem că Biserica deține adevărul inspirat. Dar dacă e inspirat, de ce oare a eșuat în dialogul cu omul contemporan? Acest lucru îl vedem în special în Occcident, dar nu numai. Spunem că „Biserica este începutul vieții viitoare”, dar cum s‑a ajuns, oare, la faptul că atât de puțini oameni mai cred lucrul acesta? Unde a fost Biserica în Occidentul liber și prosper, în care dualismul lui Platon a atins cotele uriașe ale închinării la templul rațiunii? Unde a fost prospețimea Duhului și Profeția? Înseamnă că Biserica însăși, ca depozitar al valorilor duhovnicești, nu s‑a mai condus după darurile Duhului, dar ce anume a adus‑o într‑o stare atât de sterilă? Constatăm astăzi, după numeroase descoperiri științifice, că organismul femeii poate suferi de infertilitate nu numai din cauze naturale și, chiar dacă din punct de vedere fiziologic nu sunt probleme, cauzele din afară îi pot afecta mediul intrauterin (stresul, depresia). Tot așa putem să spunem că și fertilitatea Bisericii este afectată în lucrarea ei de gestație. Biserica, o gândim ca pe un organism, ea este adunarea (εκκλησία) celor ce cred în Hristos și cresc, se organizează și se dezvoltă prin Darurile Duhului. De undeva din mediul extern, am zice din lume, ceva ce Biserica avea spre sfințire reușește să o pătrundă, secularizând spațiul eclesial și făcându‑l nelucrativ. Procesul acesta a devenit unul de autosecularizare, prin care Biserica a îmbrățișat modul de gândire lumesc (inclusiv dreptul roman). Omul și‑a dezvoltat autonomia separându‑se de firescul sfințirii, nemaigăsindu‑l nici în locul cel sfânt⁴.

Cultura consumeristă în care trăim dezvoltă pornirea către a avea şi asfixiază înţelesul lui a fi (είναι). Din ce mănânci, tot ai mai mânca, din ce cumperi, tot ai mai cumpăra, și tot așa... Ajungem să investim în experimentele științifice și nanotehnologice ale biomedicinei ca să reușim să avem mai multe zile pe pământ. Dacă în timp vor reuși să separe procrearea de sexualitate, după ce înainte au separat sexualitatea de iubirea conjugală, vor reuși oare să separe prelungirea zilelor de viața însăși?

Dacă vorbim de viață, adevărat este că fiecare poate înțelege adevărul despre viaţă potrivit cu credința sau concepțiile personale..., dar știm că, dacă există un adevăr, el nu poate fi decât unul, și Acela nu e conceptual, este Viața însăși. Unul singur a spus despre Sine „Eu sunt Cel ce sunt” și „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața”. Și de vrem să punem în discuție o așa zisă pluralitate a adevărului, vom polemiza la nesfârșit, cu riscul pierderii timpului, dar adevărul va fi doar Unul. Dacă însă vom încerca să impropriem o mentalitate contractualistă, vom face un puzzle din toate „adevărurile”, dar nu vom rezolva problema de fond. Am reușit să manipulăm multe aspecte ale vieții, nici mediul intrauterin nu mai este un mister, dar până la urmă moartea are ultimul cuvânt…

 Pentru creștini e pace și liniște, pentru că moartea a fost biruită („unde îți este moarte biruința?”), și aceasta vine din interior: „Hristos a Înviat din morți cu moartea pe moarte călcând și celor din mormânturi, viață dăruindu‑le.”⁵.

În tradiția ortodoxă, la zilele Învierii Domnului, creștinii se salută cu „Hristos a Înviat!”. Și îşi răspund „Adevărat a Înviat!”. Dar tradiția ortodoxă este „secretul” cel mai bine ținut, mulți dintre ortodocși nici măcar nu‑l mai știu. Suntem responsabili cu anunțarea bunei vestiri, că moartea a fost biruită, că avem moaște de sfinți care răspândesc bună mireasmă și săvârșesc minuni.

Biotehnologiile pot ajuta omul în ceea ce privește starea de sănătate, dar nu mergem pe o cale bună dacă ne vor controla viața, dacă vor contribui la depășirea morții, forțând natura și însuși organismul uman⁶. Este adevărat că tehnologiile de astăzi pot împlini desideratul nietzschean de supraom, dar ele nu ajută cu adevărat, ele ne cimentează într‑un antropocentrism care ne va distruge ființial.

„Prin urmare, în cazul cercetărilor biomedice trebuie luate în considerație, cu seriozitate, nu numai cadrele stabilite de știința bioeticii contemporane, ci și principiile teologiei, adică trebuie ca această bioetică să se pătrundă de bioteologie.”⁷

Acesta este răspunsul unei bioetici care primește o transfuzie de har și devine bioteologie: şi anume că omul nu este numai trup, el este o ființă participativă la Ființa dumnezeiască, prin energiile necreate ale harului. Supraomul nu există, omul se poate însă îndumnezei prin har, și astfel participă la viața lui Dumnezeu și poate vorbi cu El, ba chiar „Îl va vedea precum este”, într‑o veșnică petrecere în lumină, devenind dumnezeu după har⁸. În traditia duhovnicească ortodoxă există un cuvânt cu care monahii se întăresc în nevoița lor: „cine moare înainte de a muri, atunci când va muri nu va mai muri”. Acest gând la moarte este un exercițiu al sinelui care ajută omul să nu încremenească ființial în cele din această lume, pe care tot o va lăsa până la urmă, iar prin asceză și nevoință să se facă locaș al dumnezeiescului har. Nu este vorba aici de o dialectică (frumoasă) care astăzi pe mulţi i‑ar impresiona, este realitatea cea mai înaltă pe care o poate trăi omul. Martori ne sunt sfinții și iubitorii de Dumnezeu, care primesc încredințare nu de la rațiune, ci de la harul Duhului Sfânt.

În Molitfelnic, la înmormântarea preoților este acest cuvânt: „Toți mergem la același locaș și peste puțin vom fi pulbere, căci viața noastră, fraților, este pentru noi ca o jucărie, ceea ce nu am fost ne facem, și ceea ce suntem ne stricăm, vis nestătător suntem, suflare care nu are putere, zbor de pasăre călătoare, corabie pe mare care nu lasă urmă.”⁹.

Primim însă liniștire de la Sfântul Ioan Gură Aur, care spune: „Înviat‑a Hristos și viața stăpânește. Înviat‑a Hristos și nici un mort nu mai este în groapă.” – dar și de la Slujba Sfintei Învieri: „Prăznuim omorârea morții sfărâmarea Iadului și Începătura altei Vieți Veșnice”. De asemenea, există o profeție a lui prorocului Iezechiel: „Așa grăiește Domnul Dumnezeu oaselor acestora: Iată, Eu voi face să intre în voi duh și veți învia.”¹⁰.