Aceasta, la rândul ei, urmează modelele iudaice de compunere a rugăciunilor, care cuprindeau o invocare adresată lui Dumnezeu, una sau mai multe cereri și o doxologie (laudă adusă lui Dumnezeu), în încheiere.

Rugăciunea Tatăl nostru o găsim în Noul Testament într‑o formă scurtă, în Evanghelia după Luca (cap. 11, 2‑4), și în forma sa extinsă în Evanghelia după Matei (cap. 6, 9‑13). Diferența dintre cele două este că cea din urmă cuprinde și încheierea doxologică „...a Ta este Împărăția și puterea și slava în veci. Amin.”.

La Dumnezeiasca Liturghie această încheiere a fost lungită și a devenit o doxologie închinată Preasfintei Treimi, continuând cu „...și slava, a Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.”. Părinții Bisericii, care au tâlcuit rugăciunea (a se vedea Explicarea pe scurt a Rugăciunii Tatăl nostru, a Sfântului Simeon Tesalonicul¹), pun această parte în strânsă legătură cu cea de a șaptea cerere, „ci ne izbăvește de cel viclean”, prin urmare cu Însuși Dumnezeu, care este atotputernic şi are puterea („împărăția…, puterea… slava”) să ne scape din cursele și din urzelile celui viclean, ale diavolului.

Urmând modelul Rugăciunii Dom-nești, majoritatea rugăciunilor noastre se încheie cu o doxologie, care de cele mai multe ori este treimică și se află în strânsă legătură cu conținutul rugăciunii, atunci când rugăciunea are o temă unitară. Această doxo-
logie mai poartă și numele de ecfonis (de la grecescul Εκφωνησις, „exclamare”), întrucât în cadrul sfintelor slujbe finalurile rugăciunilor (ecfonisele) sunt rostite de către preot, melodic (ecfonetic sau puternic recitativ)², indiferent dacă rugăciunile s‑au spus în auzul poporului sau în taină. Scopul este acela de a ajuta poporul să primescă mai ușor cuvântul prin intermediul melodiei, să mediteze la el și să înțeleagă faptul că preotul pune înaintea lui Dumnezeu toate cererile comunității. În același timp, preotul amintește poporului, în cuvântul doxologiei, atotputernicia și toate celelalte atribute ale lui Dumnezeu, dar și faptul că numai El poate răspunde la o cerere bună, pentru că El este pricina tuturor bunătă-ților. De asemenea, rostirea melodică a sfârșitu-lui rugăciunii, făcută de preot, adică a ecfonisului, este și o chemare, o invitație adresată poporului de a răspunde cu „amin” la acest final³, deci are și un scop practic.

Revenind la legătura dintre conținutul rugăciunilor și ecfonise, ea poate fi observată lesne în cazul celor mai multe dintre ele. De pildă rugăciunea Antifonului al II‑lea, de la Sfânta Liturghie, cere păzirea poporului lui Dumnezeu („…mântu-iește… păzește…să nu părăsești”), iar ecfonisul ei este asemănător cu ecfonisul Rugăciunii Domnești, din aceleași motive („...că a Ta este Stăpânirea și a Ta este Împărăția, și puterea, și slava…”). Rugăciunea Trisaghionului („Dumnezeule cel sfânt…”) este o cerere adresată lui Dumnezeu cel sfânt să primească întreit‑sfânta cântare, iar ecfonisul ei o recapitulează: „...că sfânt ești Dumnezeul nostru și Ție slavă înălțăm…”. Rugăciunea de dinaintea Evangheliei cere luminarea celor care ascultă citirea sfântă și se încheie astfel: „...că Tu ești luminarea sufletelor și a trupurilor noastre, Hristoase Dumnezeule, și Ție slavă înălțăm, împreună și Celui fără de început al Tău Părinte și Preasfântului și bunului și de viață făcătorului Tău Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.”. Rugăciunile pentru vindecarea celor bolnavi, cum sunt cele de la Maslu și Aghiasmă, au finaluri asemănătoare: „...că Dumnezeul milei și al îndurărilor ești…”,„...că al Tău este a ne milui și a ne mântui pre noi…”, „...că Tu ești izvorul tămăduirilor…”. Dar şi cele ale morților: „...că Tu ești Învierea și Viața…”etc.

Cu privire la ecfonise în general, Sfântul Marcu Eugenicul, în lucrarea sa Explicarea slujbei bisericești,dă o foarte frumoasă interpretare în legătură cu „ecfonisele preotului”, spunând: „…în Biserică s‑a obișnuit ca cererile să se săvârșească fie în comun, împreună cu ceilalți, fie numai pentru ceilalți, cei care cântă; iar de sfârșitul rugăciunilor numai el (preotul) să se atingă cu glas mare, pe de o parte adresându‑și cuvântul lui Dumnezeu, către care negreșit se și face rugăciunea, și pe de alta învățându‑ne pe noi pricinile pentru care urmăm să fim auziți de El, spre pricinuirea cugetării smerite, dar și spre nădejde sigură. Deci, dacă pe de o parte am zice că am fost auziți de Dumnezeu pentru vrednicia noastră, atunci grabnic ne‑am îndoi de cele zise, câtă vreme noi și binele îl lucrăm, dar suntem și schimbători și niciodată rămânând asupra acestuia (a binelui). Acum însă, pe de altă parte, se cuvine să ne îndulcim de darurile cele venite de la Dumnezeu în urma cererilor noastre, daruri care sunt veșnice și netrecătoare, ca să nu fie drept să punem acestea la îndoială. Prin urmare, glasul preotului înfățișează un anume răspuns dumnezeiesc la cele cerute de noi și pune în sufletele celor ce cugetă la acestea o încredințare; în același timp, preotul participă și el la cântările noastre, pentru care rostește cu glas tare ecfonisele; iar noi, în tăcere, la rugăciunile lui, îndată ce ne lăsăm urechile sub glasul celui ce rostește cu glas tare ecfonisele şi îi răspundem prin Amin.”⁴.

Note: