Dar sfântul Antonie cel Mare nu a influențat (pentru totdeauna) doar monahismul, fiind un îndrumător, un dascăl al vieții de obște, dar a devenit și model în cele ale psalmodiilor care i se aduc. Cu alte cuvinte, numeroase texte care îi cântă acum viața, în fiecare an la 17 ianuarie, au fost preluate și întru folosul altor cuvioși, într-o formă identică sau cel puțin asemănătoare. Cele mai cunoscute astfel de imne cântate spre folosul tuturor cuvioșilor sunt Slava... de la Litie („Cuvioase părinte...”) și Slava... de la Stihoavnă („Mulțimile călugărilor...”). Prima este o alcătuire Studitului, după cum ne-o înfăţişează un minei în limba greacă și Stihiratul Vechi din Biblioteca Națională a Greciei (EBE 0844), în care se poate vedea numele autorului în scriitură stilizată, pe marginea textului². Cel mai probabil este vorba despre Sfântul Teodor Studitul (†11 noiembrie, aprox. 826). Acesta a fost stareț al Mănăstirii Studion din Constantinopol, centru de referință pentru imnografia bizantină, care include o compunere de texte liturgice și nu numai. Sfântul Teodor Studitul a avut o mulțime de ucenici, care aveau darul acesta al scrierii și care și-au pus darul în lucrare întru viaţa Bisericii. Făcând o paranteză, vedem cum în Biserică îşi fac loc toate darurile, pictura, muzica, scrierea, oratoria, poezia, ingineria, medicina, fiindcă toate științele de actualitate pot fi puse în slujba lui Dumnezeu, prin slujirea aproapelui. Așa au făcut și acești imnografi, sau scriitori de cântări: și-au antrenat talentul întru lauda sfinților care au umplut sinaxarele, spre slava lui Dumnezeu.

Un alt centru imnografic important, poate cel mai mare, a fost Mănăstirea „Sfântul Sava” din preajma Ierusalimului. Știm că stihira „Mulțimile călugărilor...” a compus-o un anume Sicheotul. Ceea ce nu știm este cui anume a fost închinată această stihiră. Există două variante paluzibile: fie a fost scrisă în mănăstirea de lângă Ierusalim, de către călugări, pentru sfântul lor stareț și ocrotitor, Sava, fie s-a scris pentru Sfântul Antonie cel Mare. Cert este că vechimea compoziției este incontestabilă.

Vom expune textul celor două stihiri, care au devenit un fel de șablon pentru majoritatea cuvioșilor (de pildă Sfântul Grigorie Decapolitul, Cuviosul Teodosie cel Mare, Sfântul Paisie de la Neamț, Cuviosul Gheorghe de la Cernica etc.), a căror slujbă o cântăm în decursul unui an întreg:

„Cuvioase Părinte, glasul Evangheliei Domnului auzind, lumea ai părăsit, bogăţia şi slava întru nimic le-ai socotit. Pentru aceasta tuturor ai strigat: iubiţi pe Dumnezeu şi veţi afla har veşnic. Nimic să nu cinstiţi mai mult decât dragostea Lui. Că atunci când va veni întru slava Sa, să aflaţi odihnă cu toţi sfinţii; cu ale cărui rugăciuni, Hristoase, păzeşte şi mântuieşte sufletele noastre.”

„Ὅσιε Πάτερ, τῆς φωνῆς τοῦ Εὐαγγελίου τοῦ Κυρίου ἀκούσας, τὸν κόσμον κατέλιπες, τὸν πλοῦτον καὶ τὴν δόξαν, εἰς οὐδὲν λογισάμενος· ὅθεν πάσιν ἐβόας· Ἀγαπήσατε τὸν Θεόν, καὶ εὑρήσετε χάριν αἰώνιον· μηδὲν προτιμήσητε τῆς ἀγάπης αὐτοῦ· ἵνα ὅταν ἔλθῃ ἐν τῇ δόξῃ αὐτοῦ, εὔρητε ἀνάπαυσιν μετὰ πάντων τῶν Ἁγίων, οὗ ταῖς ἱκεσίαις Χριστέ, φύλαξον, καὶ σῶσον τὰς ψυχὰς ἡμῶν.”

Această compoziție se cântă în glasul al V-lea sau în plagalul glasului I, la Slava... de la Litie, precum și la Utrenie, după Psalmul 50. Este un glas plângător, care sugerează bunăvoință și milostenie, după cum ne arată profesorul emerit Konstantinos Psahos (1866-1949), virtuți regăsite în viețite cuvioșilor.

„Mulţimile călugărilor pe tine îndreptătorul te cinstim, Grigore, Părintele nostru. Că prin tine pe cărarea cea dreaptă cu adevărat a umbla am cunoscut. Fericit eşti că lui Hristos ai slujit şi ai biruit puterea vrăjmaşului, cel ce eşti cu îngerii împreună-vorbitor, cu drepţii şi cu cuvioşii împreună-locuitor, cu care roagă-te Domnului, să miluiască sufletele noastre.”

„Τῶν Μοναστῶν τὰ πλήθη, τὸν Καθηγητὴν σε τιμῶμεν, Σάββα Πατὴρ ἡμῶν· διὰ σοῦ γὰρ τὴν τρίβον, τὴν ὄντως εὐθεῖαν, πορεύεσθαι ἔγνωμεν. Μακάριος εἶ, τῷ Χριστῷ δουλεύσας, καὶ ἐχθροῦ θριαμβεύσας τὴν δύναμιν, Ἀγγέλων συνόμιλε, Δικαίων ὁμόσκηνε, καὶ Ὁσίων, μεθ’ ὧν πρέσβευε τῷ Κυρίῳ, ἐλεηθῆναι τὰς ψυχὰς ἡμῶν.” 

A doua stihiră pusă în discuție se cântă în glasul al VIII-lea sau în plagalul glasului IV și reprezintă Slava... Laudelor de la finalul Utreniei. Același profesor, în cartea sa Παρασημαντική³,ne spune că acest glas dă un sentiment de încântare, dar și de sobrietate; în plus, este fermecător și plăcut.

Vedem în viața Sfântului Antonie cel Mare cum s-a țesut veșmântul sfințeniei lui, din lacrimi și durere, din bucurie și nădejde, din dragoste de aproapele și din retragerea în cea mai adâncă pustie. Este arhicunoscut episodul în care cuviosul întâlnește un vănător care s-a smintit de faptul că el, Marele Antonie, râde împreună cu câțiva dintre monahi. Antonie, pragmatic, îl învață calea de mijloc sau echilibrul în toate, cu alte cuvinte ce înseamnă „nici prea mult, nici prea puțin”.

Acestea sunt doar câteva aspecte pe care le-am surprins în cuvinte. Acestora li se adaugă mulțimea trăirilor și a experiențelor duhovnicești pe care Sfântul Antonie cel Mare și alți cuvioși le-au trăit, și pe care le cântă Biserica an de an prin textele imnografice, cu măiestrie poetică alcătuite, peste care curge melosul și creează un tot unitar ancestral.

Pentru că spațiul editorial nu îmi permite să mă extind, propun doar trei surse manuscrise și de tipăritură veche, în care găsim stihira „Cuvioase părinte...”.

• Mineiul de la Rîmnic, primul în limba română (1779).
• Stihirarul Vechi din Biblioteca Națională a Greciei⁴.
• Idiomelarul lui Dimitrie Suceveanu (1857)⁵.

Monahia Timoteia, Mănăstirea „Sfânta Parascheva”, Vilaller, Spania