Acestea fiind spuse, trebuie să recu-noaștem poate că nu există o altă instituție atât de prost înțeleasă, fie de către Biserică sau de către statul însuși, decât instituția sinodală. Cele care constituie obiectul acestor neînțelegeri riscă atât faptul de a devia viața bisericească pe căi răzlețe și pline de peripeții cât și de a duce, în anumite cazuri, la niște estimări eronate a unor anumite evenimente (fapt care se întâmplă, spre exemplu, în ceea ce privește anumite decizii/hotărâri ale Consiliului de Stat în Grecia), dar, în mod necesar, acestea atentează asupra fundamentelor teologice ale Ortodoxiei. Obârșia acestor neînțelegeri este de căutat în faptul că însușiconținutul termenului ecleziologic al instituției sinodale este deseori desconsiderat sau pur și simplu necunoscut. Spre deosebire de tot ceea ce are în vedere legislația și administrația unui stat, institu-țiile canonice ale Bisericii nu pot fi înțelese independent de ecleziologie, cu alte cuvinte, în afara principiilor teologice care reglementează natura Bisericii. Instituțiile care administrează Biserica, și care sunt la fel de fundamentale cât și Sinodul, sunt inseparabile de esența Bisericii și, din acest motiv, orice separație între dogma și insti-tuțiile administrative fundamentale ale Bisericii este, nu doar una nefericită, ci chiar periculoasă. 

Pentru a înțelege conținutul bisericesc al unei instituții, cel puțin în cadrul Bisericii Ortodoxe, este nevoie să ne întoarcem înapoi, la începuturile istorice ale acestei instituții. De-a lungul timpului, este adevărat că anumite instituții au suferit schimbări care tind să le îndepărteze de conținutul lor inițial. Desigur, Biserica ortodoxă nu respinge evoluțiile istorice care au loc în sânul acestora, dar ea nu le acceptă decât cu condiția ca relația inițială dintre aceste instituții cu esența și natura Bisericii să rămână nealterată, la adăpost de orice eventuală transformare sau schimbare. Prin urmare, pentru a putea înțelege și studia instituțiile ecleziastice ale Ortodoxiei, este indispensabil să cunoaștem începuturile istorice și evaluarea bisericească. Ecleziologia și istoria Bisericii, cu precădere cea a primelor veacuri în decursul cărora instituțiile bisericești¹ s-au format, sunt reperele indispensabile pentru orice cercetare asupra Dreptului Canonic al Bisericii ortodoxe.

Întrebarea principală, pe careși-o pune istoricul cercetător asupra formării instituției sinodale, poate fi formulatăprintr-o dilemă: trebuie oare săconsiderăm sinoadele cao consecință a condițiilor existente la sfârșitul celui de-al doilea secol după Hristos, perioadă în care sinoadele apar efectiv sub forma pe care o cunoaștem astăzi, sau trebui să căutăm rădăcinile acestei instituții în cadrul structurilor sinodale existente deja încă din vremea primelor comunități bisericești, a căror viață este descrisă în Noul Testament? Istoricii care își iau ca reper pentru începutul cercetării lor, primele decenii ale veacului al doilea, întâmpină următoarea dificultate: factorii care au contribuit la apariția sinoadelor, sunt de natură externă sau internă Bisericii?

Faptul istoric de cea mai mare impor-tanță, care ne determină să concluzionăm că începuturile istorice ale instituției sinodale trebuie a fi căutate în sânul Bisericii, și, mai mult de atât, în structura primelor comunități euharistice, este faptul că structura sinoadelor pare a fi fost, încă de la început, episcopală. De aici, întrebarea pe care istoricul nu o poate ocoli e următoarea: de ce erau sinoadele constituite majoritar din episcopi? A fost această o inițiativă a Bisericii de la sfârșitul secolului al doilea, sub influența factorilor interni sau externi specifici acelei perioade? Sau acest fapt se datorează unor motive bisericești mai adânci, în raport cu viața și credința Bisericii primare?

În Noul Testament, întâlnim două forme principale de sinoade. Cea mai cunoscută dintre ele este cea a Sinodului zis Apostolic, descris în Faptele Apostolilor (FA 15, Gal 2) [...] Structura acestui sinod, conform descrierii Sfântului Luca în Fapte, prezintă un mare interes. Sinodul era compus astfel: a) „mulțimea”, adică Biserica locală și b) „apostolii” și „preoții”. „Apostolii și preoții”, laolaltă ca Biserică ( adică „mulțimea”) au participat la adunarea care s-a ținut înaintea Sinodului pentru a-i auzi pe Pavel și Varnava (15,4). Totuși, constatăm că nu se face inițial nicio mențiune despre „biserică” în cadrul Sinodului propriu zis: „Apostolii și preoții s-au adunat laolaltă pentru a studia această problemă”. Abia la sfârșitul Sinodului reapare „biserica”, în momentul alegerii persoanei care avea să-l însoțească pe Pavel la Antiohia (15, 22): „Așadar, părutu-s-a bine apostolilor și preoților, precum și întregii biserici de a alege [...]”².

În același timp, epistola trimisă la Antiohia în calitate de hotărâre finală, nu pare a fi fost scrisă decât de către „apostoli și preoți”, cu toate că este menționat faptul că decizia a fost primită de către Biserică locală cu entuziasm (v s25). Se pare că pronumele la plural din expresia „părutu-s-a bine Duhului Sfânt și nouă” (15, 28) face trimitere directă la „apostoli și preoți”, cu condiția ca „întreaga Biserică” să fie în unanimitate. Prin urmare, structura Sinodului Apostolic, demonstrează: a) că Biserica locală constituie baza sinodului și b) că „apostolii și preoții” se disting de „mulțime”, în vârtutea rolului de conducere pe care îl asumă, atât în ceea ce pri-vește luare deciziilor cât și în comunicarea acestora celorlalte Biserici.

Ceea ce ne reține atenția imediat este faptul că, începând cu capitolul 21 al Faptelor, formula „apostoli și preoți” este înlocuită de „Iacov și preoții”. Pe lângă însemnătatea formulei „Iacov și preoții”, în general, pentru apariția funcției episcopale, și, în particular, pentru nașterea instituției sinodale, această trecere de la „apostoli – preoți” la „Iacov – preoți” constituie puntea care ne face să trecem de la cartea Faptelor Apostolilor la „consiliul episcopului” a lui Ignatie al Antiohiei³, care a jucat un rol considerabil în geneza instituției sinodale. „Consiliul episcopului”, format din Episcop și din preoții care îl înconjurau, este ceea ce, în cadrul adunării euharistice, se hotăra, în prezența poporului, în ceea ce privea problemele referitoare la buna înțelegere și la unitatea Bisericii, înainte de Dumnezeiasca Împărtășanie.

A doua formă a sinodului care, deja prezentă în epistolele Sfântului Pavel, marchează dezvoltarea instituției sinodale din următoarele secole, încă avea în vedere deciziile referitoare la participarea sau ne-participarea la Sfânta Împărtășanie. În capitolul al 5-lea din prima Epistolă către Corinteni, Biserica locală din Corint, întrunită pentru Euharistie, este chemată să decidă asupra participării sau neparticipării unuia din membri săi la Sfânta Împărtășanie. Trebuie remarcat că această sinaxă este constituită din popor („voi”), din apostol („din duhul meu”) și din Domnul („cu puterea Domnului nostru Iisus Hristos”) – structură care amintește de „părutu-s-a Duhului Sfânt și nouă” a Sinodului Apostolic.

Analizarea surselor dovedește de manieră incontestabilă că instituția sinodală, așa cum apare ea începând cu secolul al 2-lea, este foarte precis legată de circum-stanțele prealabile și de această practică a Bisericii. Sinoadele, care apar cu prilejul disputelor de Paști, sunt direct șiînainte de toate, înraportcu problema împărtășirii Euharistice⁴. Putem constata acest fapt aruncând o privire asupra marilor Sinoade ecumenice ale Bisericii primare: scopul lor nu era niciodată acela de a formula principii ale credinței în sine, ci de a decide asupra participării sau ne-participării la Sfânta Împărtășanie. [...] Scopul Sinodului a fost, dintotdeauna, legat de Sfânta Împărtășanie.

Din cele ce expuse mai sus reiese că instituția sinodală, sub forma în care o cunoaștem astăzi, își are obârșia în sinodalitatea și practica sinodală a primelor comunități apostolice, și că această practică a fost dintotdeauna legată de comunitatea euharistică. Astfel se face lumină și peste un alt aspect obscur: cum anume, în secolul al 4-lea, termenul de „sinod” a preluat sensul de Dumnezeieștii Liturghii. Dar, ceea ce, pentru studiul nostru, e de o și mai mare importanță e faptul că vechea legătură între instituția sinodală și Euharistie ne furnizează un răspuns întrebării de căpătâi: de ce sinoadele au un caracter episcopal și care este sensul pentru Ecleziologie și pentru Dreptul Canonic, al acestui caracter episcopal al instituției sinodale?                 

La întrebarea „de ce structura sinoadelor a fost dintotdeauna una episcopală?”, răspunsul care reiese din studiul surselor este că instituția sinodală, de la început, a fost legată de comunitatea euharistică, episcopul fiind considerat ca proestos al Dumnezeieștii Liturghii, în fiecare Biserică locală. [...]

Trebuie să remarcăm faptul că, prin însăși funcția sa de proestos al comunității euharistice, episcopul era considerat, în Biserica primară, ca acela care întrupează Biserica locală întreagă. Totuși, în același timp, prin însăși natura comunității euharistice care este expresia și manifestarea lui Hristos Întreg și al întregii („sobornicească”, se înțelege) Biserici, proestos-ul Euharistiei, episcopul era considerat ca slujitorul în persoana căruia Biserica locală depă-șea orice noțiune teritorială și se unea cu celelalte Biserici locale în „una Biserică, sfântă, sobornicească și apostolească”. Era, așadar, foarte firesc ca fiecare acțiune a Bisericii, tinzând spre exprimarea unității Bisericilor locale, cum era cazul sinodului, să fie manifestată prin persoana episcopului. Prin urmare, structura episcopală a sinodului se justifică și se impune în Biserica primară, din punct de vedere ecleziologic, din faptul că episcopul este, în calitate de proestos al Euharistiei, cel care exprimă unitatea atât a Bisericii locale în sine, cât și unitatea cu celelalte Biserici locale, unitate la care, așa cum am văzut, au aspirat sinoadele tuturor timpurilor.

Text extras din „Culegere de texte în onoarea Mitropolitului Varnava de Kitros”