Dumnezeiasca Liturghie pe care o săvârșim în prezent are în cuprinsul ei două imnuri îngerești. Este vorba despre cântarea Sfinte Dumnezeule din cadrul Liturghiei Cuvântului (sau a Liturghiei Catehumenilor) și Imnul de biruință din cuprinsul anaforalei liturgice (Sfânt, Sfânt, Sfânt Domnul Savaot... )1, de la Liturghia Euharistică.
Cântarea Sfinte Dumnezeule este unul dintre cele mai vechi imnuri creștine și se pare că este primul care a pătruns în Liturghia catehumenilor (mai apoi adăugându-se imnul Unule Născut... și troparele de la Fericiri), care în primele cinci secole se rezuma la intonarea unor psalmi, la citirea mai multor texte din Vechiul și din Noul Testament, la Evanghelie și la predică. Apariția cântării Sfinte Dumnezeule (sau a Trisaghionului – Cântarea de trei ori Sfânt) este legată de o minune petrecută în timpul patriarhului Proclu din Constantinopol (434-446) și al împăratului Teodosie al II-lea. Ca urmare a unui cutremur care a zguduit capitala Imperiului Roman de Răsărit, poporul a ieșit în procesiune pe câmp, în frunte cu patriarhul și cu împăratul, iar în timpul rugăciunii obștești un copil din mulțime a fost răpit până la al treilea cer, ca Sfântul Apostol Pavel, și a auzit intonându-se de către îngeri cântarea Sfinte Dumnezeule, în vreme ce poporul cel credincios se ruga pe pământ, spunând cu lacrimi: „Doamne, miluiește-ne!” Revenind în mijlocul poporului, copilul a mărturisit cele auzite, iar mulțimea, dimpreună cu patriarhul și împăratul, au cântat imnul așa cum îl spusese copilul, iar cutremurul a încetat2.
Descoperirea acestei cântări vine într-un context istoric deosebit, și anume acela al frământărilor create în Biserică de erezia monofizită a lui Dioscor al Alexandriei, care mărturisea că în persoana Mântuitorului Hristos firea omenească a fost absorbită de firea dumnezeiască. Biruința Bisericii asupra acestei erezii a fost încununată prin Sinodul al IV-lea Ecumenic de la Calcedon (451), la sfârșitul căruia ortodocșii l-au condamnat pe Dioscor și au intonat această cântare. Intonarea cântării Sfinte Dumnezeule la sfârșitul sinodului era mărturisirea vie a credinței în Persoanele Sfintei Treimi și a consubstanțialității lor3 în fața monofiziților, care adaptaseră acest imn, transformându-l în: „Sfinte Dumnezeule, Sfinte Tare, Sfinte fără de moarte, Cel ce Te-ai răstignit pentru noi, miluiește-ne pre noi”4, făcând în mod greșit părtașă la suferința și moartea pe cruce firea cea dumnezeiască a Mântuitorului Hristos.
Pe de altă parte, sunt și indicii care ar atesta o vechime mai mare a cântării Sfinte Dumnezeule: ea este întrebuințată în toate bisericile vechi orientale (atât cele calcedoniene, cât și cele necalcedoniene), iar din biografia Sfântului Vasile cel Mare, atribuită lui Amfilohiu de Iconiu (+ 394), reiese că această cântare era deja cunoscută în timpul sfântului, în Biserica din Capadocia5.
De asemenea, liturgiștii și filologii consideră că imnul Sfinte Dumnezeule are o bază biblică. Unii vorbesc despre textele Is. 6, 3 („Sfânt, Sfânt, Sfânt Domnul Savaot, plin e cerul și pământul de slava Ta...”), Ps. 41, 2 („Însetat-a sufletul meu după Dumnezeu Cel tare, Cel viu”) și Ps. 50, 1 („Miluiește-mă, Dumnezeule...”)6, iar alții spun că și-ar avea obârșia în imnul angelic din Ap. 4, 8 („Sfânt, Sfânt, Sfânt este Domnul Dumnezeu, Atotțiitorul, Cel ce era și Cel ce este și Cel ce vine”)7.
Note:

Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale
Site-ul www.apostolia.eu este finanţat de GUVERNUL ROMÂNIEI - Departamentul pentru Românii de Pretutindeni
Conținutul acestui website nu reprezintă poziția oficială a Departamentului pentru Românii de Pretutindeni
Copyright @ 2008 - 2023 Apostolia. Toate drepturule rezervate
Publicatie implementata de GWP Team