Puțin naiv, luând ad-literam negrija în­gerilor față de hrană și slujirea continuă a lui Dumnezeu, merge în pustie și după o săptămâna revine la ușa chiliei fratelui său făcând metanie și cerând iertare, descope­rind că a fi ca și îngerii nu este chiar așa de simplu. Începe astfel conștientizarea ade­văratei lucrări de slujire a lui Dumnezeu prin smerenie, despre care va spune mai târziu că este poarta cerului.

În înțelepciunea dobândită în urma lup­telor și a experientelor trăite, își manifestă nemăsurata iubire față de aproapele, de care „sunt atârnate toate poruncile lui Hristos”. Temelia unui lucru bun în viziu­nea avvei Ioan este aproapele, „pe care tre­buie să-l câștig și să-i fiu de folos mai întâi” Aceasta o manifestă în recâștigarea sufle­tului unei tinere căzute în cursele vrăjmașului. Tânăra cu care s-a întâlnit avva Ioan era o orfană care și-a folosit casa pă­rintească spre primirea părinților de la Schit și spre găzduirea străinilor. A făcut acesta multă vreme, dar odată cu cheltuirea bu­nurilor și aflându-se în lipsuri s-au alipit de dânsa „oameni fără căpătâi ce au întors-o de la ținta cea bună, a început să trăiască urât și a ajuns până la desfrânare.”.

Părinții de la Schit auzind de viețuirea ei s-au umplut de durere și i-au spus avvei Ioan despre aceasta. „Ea, când putea, a ară­tat multă dragoste față de noi. Iar acum și noi vrem să-i arătăm dragoste și să o aju­tăm. Ostenește-te deci către ea și după înțelepciunea pe care ți-a dat-o Dumnezeu, rânduiește cele legate de ea.”

„Åži venind avva Ioan, a șezut aproape de dânsa. Åži căutând în fața ei, i-a zis:pentru ce ai defăimat pe lisus, de ai venit la aceasta? Iar ea auzind, a înghețat cu totul; și plecând în jos capul său, avva Ioan a început a plânge foarte. Åži a zis ea lui: avvo, ce plângi? Iar după ce a căutat, iarăși s-a aplecat în jos plângând și i-a zis ei: văd că satana joacă în fața ta și nu voi plânge?Iar ea auzind, i-a zis lui: este pocăință, avvo? El îizice ei: este.”

Astfel s-a câștigat un suflet aparent pier­dut, datorită rugăciunii stăruitoare, dragos­tei nemărginite, a ascultării necondiționate și a pocăinței sincere.

Vedem așadar, fraților, ce este durerea inimii pentru un semen de al nostru, ce sem­nifică plânsul făcător de minuni pentru un frate sauo soră căzut în păcat. Mânați de o adâncă durere și neliniște care izvorăsc dintr-o iubire curată și adevărată, să ne facem ascultători și împlinitori ai cuvântului Scripturii de a-l iubi pe aproapele nostru ca pe noi înșine (Mt 22, 39). Åži aceasta iu­bire să fie „o neliniște” continuă față de ori­ce suflet.

„Sfinții seamănă cu o livadă de pomi care dau roade diferite, dar sunt udați de un singur izvor. Unul lucrează într-un fel, altul într-alt fel, dar un singur duh lucrea­ză în toți.”

Ascultarea și iubirea nu e față de om, ci față de Omul lui Dumnezeu, și astfel ele aduc rod. Nu se îndeplinesc pentru sco­puri trecătoare, ci se fac fără scop. Exista totuși un scop, și acela este de a fi învăluiți de lumina care luminează în întuneric și întunericul nu a cuprins-o (In 1, 5).