Avva Ioan Colov. Ascultare şi iubire

publicat in Cuvânt filocalic pe 4 Octombrie 2017, 20:49

Avva Ioan Colov s-a născut prin 339, iar prin 356-357 devine ucenic al unui bătrân la Sketis. Înainte de acestea este „probat” în ale voinţei, lăsat fi­ind şapte zile la poarta mănăstirii, unde în­gerii lui Dumnezeu pun pe capul lui şapte cununi, după numărul zilelor de răbdare petrecute fără mâncare şi lipsit de somn. Bătrânul, văzând ascultarea acestuia şi în­coronarea lui de către îngeri, l-a primit în mănăstire. Începutul intrării sale în mănăs­tire prin proba biruită nu a rămas singura din viaţa cuviosului, fapt pentru care redăm mai jos o minunată lucrarea a ascultării: „Se povestea despre avva Ioan Colov că a mers la un Bătrân tebait, la Schit, şi a stat în pustie. Bătrânul a luat un lemn us­cat şi l-a plantat. Apoi i-a zis: În fiecare zi să-l uzi cu o cană de apă până când face rod. Şi apa era departe de el, încât trebuia să plece seara şi să se întoarcă dimineaţa. După trei ani lemnul a dat lăstari şi a făcut rod. Şi luând Bătrânul rodul acela l-a dus în biserică, zicând fraţilor: Luaţi şi mâncaţi rodul ascultării!” .

Puţin naiv, luând ad-literam negrija în­gerilor faţă de hrană şi slujirea continuă a lui Dumnezeu, merge în pustie şi după o săptămâna revine la uşa chiliei fratelui său făcând metanie şi cerând iertare, descope­rind că a fi ca şi îngerii nu este chiar aşa de simplu. Începe astfel conştientizarea ade­văratei lucrări de slujire a lui Dumnezeu prin smerenie, despre care va spune mai târziu că este poarta cerului.

În înţelepciunea dobândită în urma lup­telor şi a experientelor trăite, îşi manifestă nemăsurata iubire faţă de aproapele, de care „sunt atârnate toate poruncile lui Hristos”. Temelia unui lucru bun în viziu­nea avvei Ioan este aproapele, „pe care tre­buie să-l câştig şi să-i fiu de folos mai întâi” Aceasta o manifestă în recâştigarea sufle­tului unei tinere căzute în cursele vrăjmaşului. Tânăra cu care s-a întâlnit avva Ioan era o orfană care şi-a folosit casa pă­rintească spre primirea părinţilor de la Schit şi spre găzduirea străinilor. A făcut acesta multă vreme, dar odată cu cheltuirea bu­nurilor şi aflându-se în lipsuri s-au alipit de dânsa „oameni fără căpătâi ce au întors-o de la ţinta cea bună, a început să trăiască urât şi a ajuns până la desfrânare.”.

Părinţii de la Schit auzind de vieţuirea ei s-au umplut de durere şi i-au spus avvei Ioan despre aceasta. „Ea, când putea, a ară­tat multă dragoste faţă de noi. Iar acum şi noi vrem să-i arătăm dragoste şi să o aju­tăm. Osteneşte-te deci către ea şi după înţelepciunea pe care ţi-a dat-o Dumnezeu, rânduieşte cele legate de ea.”

„Şi venind avva Ioan, a şezut aproape de dânsa. Şi căutând în faţa ei, i-a zis:pentru ce ai defăimat pe lisus, de ai venit la aceasta? Iar ea auzind, a îngheţat cu totul; şi plecând în jos capul său, avva Ioan a început a plânge foarte. Şi a zis ea lui: avvo, ce plângi? Iar după ce a căutat, iarăşi s-a aplecat în jos plângând şi i-a zis ei: văd că satana joacă în faţa ta şi nu voi plânge?Iar ea auzind, i-a zis lui: este pocăinţă, avvo? El îizice ei: este.”

Astfel s-a câştigat un suflet aparent pier­dut, datorită rugăciunii stăruitoare, dragos­tei nemărginite, a ascultării necondiţionate şi a pocăinţei sincere.

Vedem aşadar, fraţilor, ce este durerea inimii pentru un semen de al nostru, ce sem­nifică plânsul făcător de minuni pentru un frate sauo soră căzut în păcat. Mânaţi de o adâncă durere şi nelinişte care izvorăsc dintr-o iubire curată şi adevărată, să ne facem ascultători şi împlinitori ai cuvântului Scripturii de a-l iubi pe aproapele nostru ca pe noi înşine (Mt 22, 39). Şi aceasta iu­bire să fie „o nelinişte” continuă faţă de ori­ce suflet.

„Sfinţii seamănă cu o livadă de pomi care dau roade diferite, dar sunt udaţi de un singur izvor. Unul lucrează într-un fel, altul într-alt fel, dar un singur duh lucrea­ză în toţi.”

Ascultarea şi iubirea nu e faţă de om, ci faţă de Omul lui Dumnezeu, şi astfel ele aduc rod. Nu se îndeplinesc pentru sco­puri trecătoare, ci se fac fără scop. Exista totuşi un scop, şi acela este de a fi învăluiţi de lumina care luminează în întuneric şi întunericul nu a cuprins-o (In 1, 5).